Pe seama adevărului sau nu, în octombrie 1954, când Asociaţia pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică îşi serbează primul deceniu de existenţă, se vorbeşte oficial despre şase milioane de membri (faţă de 57.000 după primul an de existenţă), adică circa 35 la sută din populaţia României. Cifră absolut impozantă, semnificativ mai mare decât cea a membrilor P.C.R. din 1989 – iar comparaţia, sigur, discutabilă, nu este de refuzat total, întrucât partidul unic a avut şi el, în cei 45 de ani de guvernare, interese şi apetenţe pentru a deveni ori măcare a se prezenta ca având caracter de masă. Să fi fost oare partidul mai selectiv în constituirea trupului propriu decât în îndeplinirea prin ARLUS a misiunii de sovietizare în masă a ţării? Întrebarea e de pus – îşi are temeiul şi rostul ei.
Dacă, însă, a fost cel real – şi într-un caz, şi în altul – numărul membrilor comunicat public, asta aproape că nu mai are în sine importanţă. Se ridică deasupra chestiunii, mai relevant ca semnificatie, un alt fapt: acela că există mereu în popor (fiindcă tot a iubit fără margini discursul bolşevic cuvântul popor!), ca şi de data aceasta, motive de îndoială în privinţa onestităţii oficialilor şi, prin urmare, a calităţii de adevărăr a ceea ce ei susţin. Şi nu e vorba atât despre o suspiciozitate generală inerţială – a cărei anvergură ar fi trebuit să indice timpuriu semnele unei veritabile epidemii –, deşi e şi asta, ci mai ales despre flagranţe repetate care au indus foarte curând evidenţa că progresiştii regimului de democraţie populară pur şi simplu mint. Deopotrivă cei autohtoni şi cei sovietici, coalizaţi şi sprijinindu-se unii pe alţii, cei dinăuntru, pentru un plus de bine preeminent personal şi cei veniţi din afară, din raţiunile specifice ale ocupantului care ţinteşte să se înveşnicească şi, în atare perspectivă, vizează să coboare cât mai adânc în celula naţiei. Iar adevărul ultim este că lumea nouă şi omul nou s-au proiectat şi s-au construit, atâta şi cum s-au construit, nu în primul rând pe eroare, ci fundamental pe minciună, fals, ipocrizie. Nu propriu-zis pe concluziile vreunei filosofii care îşi propune – iluzoriu, utopic – să schimbe lumea, ci, de fapt, politic, în interiorul aceleiaşi veşnice, ba sofisticate, ba rudimentare, încăierări pentru putere şi dominaţie.
Numărul membrilor chiar putea ajunge la aceste cifre. Cine a trăit epoca are idee despre cât talent şi efort cheltuiau constant activiştii ca să probeze că statistica este una dintre formele de bază ale minciunii şi cât de golite de orice realitate pot fi cifrele.
O frază care se va fi repetat şi reformulat de sute şi sute de ori ca să motiveze obiectivul principal al Asociaţiei este aceasta: ARLUS-ul urmăreşte a spulbera propaganda antisovietică – care, prin minciuni publicate pe bani grei, descrisese Uniunea Sovietică sub o lumină falsă – şi a face cunoscute în adevărata lumină realizările din Uniunea Sovietică – cum spunea, într-o exprimare destul de sucită şi şchioapă, în noiembrie 1945, Mihai Magheru, secretar general al ARLUS la acest moment şi viitor ambasador al României în mai multe ţări şi la O.N.U. Iată şi versiunea, cam de la aceeaşi dată, a lui P. Constantinescu-Iaşi, fost membru fondator, dacă nu cumva chiar iniţiator, al Amicilor U.R.S.S., acum ministru al Propagandei, iar în această calitate patronând constituirea Secţiei ARLUS a funcţionarilor din subordine – pe care îi asigură, în baza evaluărilor VOKS, că ei sunt chemaţi să intre într-una dintre organizaţiile fruntaşe între toate asociaţiile naţionale de strângere a legăturilor de prietenie cu U.R.S.S. şi creditând ARLUS cu 120 000 (!) de membri: Toţi cei cari au crezut în minciunile fasciste şi-au dat seama la faţa locului de grozăvia acestor minciuni, şi-au dat seama că Uniunea Sovietelor este altceva decât ceea ce se spunea în lumea fascistă şi chiar şi în alte ţări, căci peste tot, chiar în cele mai democrate ţări, s-au spus minciuni, în unele mai virulent, care au mers până la târârea a milioane de oameni în războiul antisovietic. Toţi, chiar şi cei în sufletul cărora nu mai există unele rezerve, sunt forţaţi să recunoască adevărul, sunt forţaţi să nu mai aprobe astăzi minciunile care se aruncau asupra Uniunii Sovietelor. La vremea lor, conform Scânteii, Amicii Uniunii Sovietice făcuseră afirmaţii asemănătoare: Scopul ce urmăreau era spulberarea propagandei mincinoase asupra minunatei aşezări sociale din U.R.S S., dărâmarea zidului ce reacţiunea ridicase între noi şi vecinul de la Răsărit. Glasul acestora a fost însă în curând înăbuşit – iar P. Constantinescu-Iaşi, lucru care îşi va fi având semnificaţia lui, nu se regăseşte printre menţionaţii presei ca membru al societăţii Amicii Statelor Unite, precum alţi fruntaşi ARLUS (între ei, I.C. Parhon, D. Gusti, Iorgu Iordan etc., fireşte, lângă americanul Petru Comarnescu). În sfârşit, spune Scânteia în noiembrie 1944, adesându-se cui era ideologic corect să se adreseze, într-o translatare de adresabilitate care se accentuează continuu în direcţia aceasta: Perdeaua urei şi minciunei, pe care regimurile de dictatură o ridicaseră intre România şi U.R.S.S., a fost dată la o parte şi muncitorimea poate afla în sfârşit adevărul. Putem vedea de acum ce s-a realizat in ţara socialismului şi a democraţiei. În şcoli, ateliere, fabrici, biserici, cazărmi şi presă stăpânirea ne ascundea adevărul şi ne arăta regimul socialist-sovietic sub forma unui balaur care nu făcea altceva decât să înghită oameni şi biserici, familii şi civilizaţii.
Conferinţa lui I.C. Parhon de la Dalles, Pentru ce prietenie cu U.R.S.S.? (16 noiembrie 1944), prima din seria bogată a ARLUS, desfăşurată cu asistenţă înaltă (Pătrăşcanu, Dej, Pauker etc.), radicală şi fermă în aprecieri şi în expresie şi tocmai de aceea încurajând bănuiala unei regii severe, trebuie să fi produs şi efectul emoţional şi chiar raţional scontat, dar, şi mai sigur, a lansat public obiectul retoric pregnant la care în viitor, citându-se sau nu autorul şi textul, se vor face trimiteri frecvente şi cu forţă mare de convingere. Rezumă Scânteia, între altele: războiul dus contra Rusiei Sovietice a fost cel mai nepopular război purtat de neamul nostru cândva; se impune ca o condiţie imperativă să fim prieteni cu U.R.S.S.; Ruşii ne-au ajutat în războiul pentru independenţă şi astăzi, deşi ţară mică şi învinsă, ne-au oferit un armistiţiu generos şi putinţa de a ne elibera pe calea armelor Ardealul cedat – de unde rezultă repede că trebuie să-i fim Uniunii Sovietice recunoscători şi îndatoraţi; după revoluţie, U.R.S.S. a devenit o mare forţă industrială, iar asta dintr-o ţară agricolă rudimentară, şi în toate domeniile de activitate socială ea a obţinut rezultate mari şi toate acestea au o stare înfloritoare – fiindcă acolo, tot în rezumat, este o democraţie largă centralizată, dreptul la muncă e sfânt şi, în consecinţă, datoria noastră azi, când luptăm alături de Rusia Sovietică, e să stabilim cu marea noastră aliată din Răsărit o prietenie sinceră şi reciprocă. Conchide conferenţiarul: Moscova reprezintă astăzi pentru noi un far luminos şi trebue să ne folosim de prilejul care ni se oferă pentru strângerea relaţiunilor cu această ţară vecină şi prietenă sinceră a noastră. Mai ales că, vor adăoga activiştii, popoarele erau nerăbdătoare să se cunoască, poporului nostru îi era sete de adevăr. Bravura, eroismul Armatei Roşii şi al popoarelor sovietice erau o realitate care dărâma orice minciuni. (Mihai Magheru)
Mai nimeni nu e curajos şi interesat, dintre cei cu acces la tribuna vremii, ca în legătură cu Războiul din 1877-1878 şi când vine vorba de camaraderia de arme cu această ţară vecină şi prietenă sinceră, să evoce, spre exemplu, părerea gazetarului Eminescu – după care ruşii aliaţi au cam uitat, ca şi altă dată, să se întoarcă acasă la finele trebii şi când totuşi au plecat, n-au uitat să ia cu ei Basarabia istorică.
Mi-e cunoscut un singur exerciţiu de acest fel semnificativ din anii în discuţie – al Patriarhul Iustinian. La aniversarea din 1954 a ARLUS., P.A. Barnov, membru al Academiei de Ştiinţe a URSS, conducătorul delegaţiei sovietice, afirmă în cuvântul lui: O mărturie vie a relaţiilor culturale prieteneşti între poporul român şi poporul rus o constituie faptul că, în secolul XVII, primele tipografii din principatele române au sosit din Rusia; acest fapt a jucat un rol uriaş în dezvoltarea tipăririi cărţilor şi, prin urmare, în dezvoltarea culturii în România. Fără să vrem, ne gîndim la o paralelă istorică. In zilele noastre, cel mai mare combinat poligrafic din România, Casa Scânteii „I.V. Stalin”, a fost înzestrat cu utilaj sovietic de prim rang.
Peste un an, la congresul ARLUS, Patriarhul ţine să aducă în atenţie cu deosebire una din nuanţele care îi scăpaseră academicianului biolog sovietic: Este vrednic de amintit faptul că, cu trei secole în urmă, mitropolitul Kievului, Petru Movilă, trimite la Iaşi şi Tîrgovişte tiparniţe de sub teascurile cărora se răspândeşte lumina cărţilor bisericeşti, iar şcolile teologice de aci, organizate după modelul Academiei de la Kiev (n.n.: operă a aceluiaşi Petru Movilă!), au printre dascălii lor şi dascăli ruşi.
AUREL BUZINCU
Comentarii