N-am cum să ştiu acum, scriind, ce va fi devenit protestul oamenilor şcolii din România în ziua când rândurile mele se fac publice. Şi spun asta cu teama indusă de o experienţă îndelungată (şi încheiată) de catedră că supărarea dascălilor s-ar putea stinge.
De fapt, ca de atâtea alte ori: tratată cu analgezice – ceea ce, din fericire, s-a refuzat până azi –, interpretată guvernamental ipocrit, fie ca primejduire a viitorului copilaşilor noştri nevinovaţi şi livrată ca atare mămicelor şi tăticelor cu cercel oriunde şi cu un dinte contra profesorului pe orice vreme, fie ca destabilizare internă periculoasă în context internaţional nepotrivit, poate chiar uşor şi subtil suflată într-o anume culoare politică (democratic ciumabilă, de bună seamă), şi dată în primire vulgului ca atare. Ar mai putea fi şi efectul unei priviri chiorâşe aruncate brusc de sus şi care îngheaţă în vinele sângele acelei părţi a corpului profesoral, cine să ştie cât de numeroasă, care simte pe căciula pregătirii şi a evoluţiei profesionale ceva de natura unei urme oarecare de vinovăţie – încât, Doamne fereşte de altele, lasă, e bine aşa rău cum e, te pomeni că guvernul şi domnul preşedinte se înfurie şi aduc în şcoli armata, cum au mai fost vorba cândva, pompierii, personalul din privat, din multinaţionale, direct pe austrieci, poate chiar pe refugiaţii ucraineni. Şi mai sunt şi alte eventualităţi apte să populeze răul augur. Între ele, întrucât ceea ce se vede în aceste zile are limpede şi aerul unui eroism al liderilor sindicali – mai rezistenţi pe baricadă sau netranzacţionali prin comparaţie cu mulţi dintre tovarăşii lor de luptă din anii din urmă –, fireşte, omeneasca slăbire şi cedarea morală a eşalonului coordonator sub atâtea şi atât de feluritele apăsări, ghionturi, riscuri.
Probabil însă că, mult şi mai ales multe putându-se spune în asemenea registru, e vremea unui inevitabil: să ne înţelegem. Drept care, să ne înţelegem: nu avem, ca popor, o istorie prea bogată a şcolirii şi a interesului faţă de şcoală – şi n-ar trebui să conteze nici vreo incomodare în a recunoaşte asta şi nici explicaţiile şi scuzele, ci doar realitatea în sine. Prin urmare, în virtutea unei tradiţii, încă o bună parte a poporului nu are chemare, încredere şi în consecinţă, respect pentru şcolire. În cultura lui, pe locul acestei valori stă altceva. Excepţiile, oricât de numeroase şi de impresionante, nu intră în tablou decât pentru a sugera că nu suntem refractari de la natură în relaţie cu şcoala şi că i-am fi putut face faţă cu brio sau măcar ca alţii. Dar a fost să fie astfel încât şcoala – ca şi altele, multe, care au venit în timp cu Statul şi de la Stat şi prin Stat (al nostru sau măcar zis aşa!) – să-i pară poporului străină şi înstrăinătoare. Până azi. Şi nu numai atât, ci frecvent, povară, încă una dintre cele oropsitoare, neprielnice ori chiar de-a dreptul duşmănoase.
În esenţă, aşa e perceput până astăzi la ţară (dacă o mai fi aici de căutat România profundă şi dacă nu e şi asta doar una dintre vorbe) mai tot ce vine de la Stat. El, Statul, a fost şi a rămas, cu evoluţii, variaţii, ramificaţii, recreaţii, direct sau pe ocolite, străinul din ţara acestui popor. Aşa se cere înţeleasă percepţia în ce-l priveşte pe medic, agronom, veterinar, profesor: Domnii. De unde curg, prin albii subterane şi supraterane, abil speculate mereu de spirite interesate şi mai mult practice decât culturale, izvoarele adversităţii nefiresc de vii la noi faţă de tot ce înseamnă salariaţii la stat, priviţi cvasiinvariabil ca nişte consumatori în cel mai bun caz inutili ai banului, binelui şi bunului public (iar aşezarea pensionarilor în aceaşi clasă nu trebuie să surprindă). Sigur că nu e aici chiar fum fără foc – atât când e vorba de categoria bugetarilor propriu-zişi, cât şi, mai ales, în cazul celor asimilaţi acestora. Avem un stat care se lasă cu uşurinţă folosit în interes privat de către funcţionarul lui şi, de asemeni, un stat care are sau nu are prea mulţi bugetari, dar are cert o atracţie largă şi irezistibilă pentru a fi proprietar şi administrator şi pentru a fi el însuşi investitor (ceea ce s-ar cere discutat într-o bună zi în termeni cu adevărat serioşi!), iar în calitate asta, el, Statul, atrage pe amatorii de dulce precum mierea şi generează în lăptăria lui interese private în prea mare măsură nebăgate în seamă. Zicem Stat, dar e vorba, în realitate, de statul luat, ţinut şi folosit în captivitate de către unii dintre servanţii lui. Ni-i amintim, băieţii deştepţi. Nu Statul face şi drege – fac şi dreg, în numele Statului, nişte concetăţeni de-ai noştri aleşi de noi toţi şi nişte concetăţeni de-ai noştri numiţi de aleşii noştri.
S-ar putea crede că poporul urban este altfel. Nu însă, nu este. Orăşeanul supărat acum pe corpul profesoral este aşa mai ales pentru că, nemergând la şcoală, copiii îi stau pe cap şi el trebuie să le poate de grijă – iar asta, auzi, tocmai când autorităţi importante l-au împuternicit pe el să evalueze şi să proiecteze, împreună cu băiatul şi cu fata lui, acţiunea şcolară în România educată. Desigur, pentru că… ce-i Academia şi ce-s academicienii pe lângă un atare expert în educaţie? Dar în cam toate înţelesurile, orăşeanul se află în prelungirea românului rural, din care şi provine continuu şi proaspăt în proporţie covârşitoare, lipsit nu numai de o cultură urbană diriguitoare, dar, aşa emancipat, eliberat şi din strânsorile tradiţiei de acasă – şi astfel el făcând chiar viaţa oraşului şi a orăşeanului din născare. În aceste condiţii, el e mai insistent, mai înfipt, mai abil, mai răzbătător, mai descurcăreţ. E mai modern în primul rând prin locuire şi prin experienţa lui cotidiană – şi mai şcolit, adevărat.
Din nou însă, să ne înţelegem: iarăşi trecând peste excepţiile oricât de numeroase şi de impresionante – care şi stau ori sunt dinadins ţinute deoparte –, şcolirea însemnând acum, în deceniile din urmă, ce anume? Avem o şcoală care, imitând, confundă deliberat, programatic, interesat, progresist (ca să scape de tirania culturii, a valorilor) şi guvernată de eficienţa contabilicească în variantă brută, educaţia cu ceea ce s-a numit vreme lungă învăţare, instrucţiune (enseignement) şi nu mai face mai deloc educaţie, adică edificare umană. E victimă de voie sau de nevoie a ideii că în lumea oamenilor a face ar fi mai important decât a fi şi că a şti similarul zilei pentru ceea ce pe vremuri era să mânuieşti bine toporul, coasa, sapa ar fi cam tot ce trebuie să-şi propună şcoala. Adică, în cel mai bun caz, pregătire – în înţeles preeminent cantitativ, cu efort minim şi efect maxim – pentru muncă, pentru meserie, pentru job. Profesia, care e ceva la purtător, contează mai puţin, cariera, care dă nume, conferă distincţie individuală – şi mai puţin, iar construcţia şi îmbogăţirea umană, la fel. Acestea din urmă nu sunt valori pentru Educaţia naţională în România educată.
Pe de altă parte, şcolirea se află în realţii bune şi tot mai bune cu vânătoarea de diplome. Merge triumfătoare pe mijlocul drumului în privinţa asta. Hectare de diplome să fie, de oriunde şi oricum ar veni ele. Bacalaureat spre pensie, facultăţi în garaje, doctorate… Şcoliri cârpite, personaje şi competenţe improvizate. Inclusiv la experţii şi decidenţii în educaţie. Nu mai contează deloc sau doar ca prilej de ironii celebra notă de absolvire a studiilor. Avem absolvenţi cu medii aflate pe lângă minimum de promovare care găsesc calea titularizării în învăţământ şi şefi de promoţie suplinitori, un fel de zilieri. Iar lucrurile merg aşa până sus, în parlament, în guvern, în ministere. Când câte cineva se apucă să dezbată chestiunea, constatând că proporţia cârpelii şi a şcolirii improvizate e prea mare la vârf, la masa împăratului, totul e doar o discuţie de dragul de a discuta. Nu s-a probat că ar conta la noi câtă cultură (atestată, nu presupusă) are ministrul Culturii şi câtă competenţă educaţională are ministrul Educaţiei sau şeful resortului din camerele parlamentului.
E sigur însă, demonstrabil, că într-o ţară care ajunge pe mâna mediocrilor, a cârpiţilor şi a improvizaţilor există oricât loc pentru a se face legi ale căror prevederi nu se aplică niciodată, precum cea a alocaţiei bugetare 6% pentru Educaţie – iar asta fără ca vreun controlor de legalitate să găsească vreodată motive să se supere. Un rău cu mult mai mare decât impostura în sine este cel al efectelor propagate de impostură. Cine ajunge să decidă pentru alţii în baza unei şcoliri improvizate este convins că toată lumea e la fel şi mai este convins că asta este Şcoala în sine şi că ea nu-şi merită cheltuielile. E prea scumpă, există alternative.
Aici e de căutat rădăcina principală a răului care a generat protestul tardiv, încărcat de complicaţii de tot felul, imprevizibil ca desfăşurare şi rezultate al oamenilor şcolii – pe care o întocmire statală ca cea despre care a fost vorba îi livrează de ani şi ani societăţii în vrac, la un preţ ruşinos de mic şi pentru folosinţe în multe privinţe discutabile, iar acum le reproşează că s-ar folosi, pentru a exercita presiuni în interes privat, de un fel de scut uman viu, sacrificarea copilaşilor noştri. Ca şi cum profesorii n-ar fi şi ei părinţi, copiii lor n-ar avea şi ei dreptul la altă viaţă şi nu ei le-ar purta în primul rând şi tuturor copilaşilor de grijă. Scutul viu, dacă există şi nu e încă o ipocrizie, şi-l pun ca platoşă decidenţii, iar protestul Şcolii îi priveşte în primul rând pe copilaşii noştri.
Şi toate acestea ale educaţiei este despre viitor – cum a zis cineva important în branşă.
AUREL BUZINCU
Comentarii