(1833-1898)
În redactarea acestui material am pornit de la un articol al lui M. Eminescu intitulat „Societatea academică” publicat în „Curierul de Iaşi”, nr. 106 din 26 septembrie 1876, în care poetul îşi exprimă deschis indignarea faţă de primirea în Societatea Academică Română în septembrie 1876 a lui Alexandru Papadopol-Calimah, Vasile Maniu, Grigore Ştefănescu şi a locotenent-colonelului Ştefan Fălcoianu.
„La drept vorbind”, spunea Eminescu, „nici unul din aceşti domni n-ar fi fost ales în alte ţări membru la vreo academie, dar la urma urmelor în cadrul în care încap istorici ca D. Vasile Alexandrescu (alias Urechea) şi poeţi de talia domnului Gheorghe Sion este loc pentru multă lume”.
Aşadar, acest articol al lui M. Eminescu m-a determinat să aflu cine a fost academicianul Alexandru Papadopol-Calimah.
Alexandru Papadopol-Calimah avea origine princiară; bunicul său du-pă mamă, Scarlat Calimachi, boier moldovean din Călămăşeştii Bucovinei, domnise, cu intermitenţe, în scaunul Moldovei vreme de 14 ani, lucru rar pentru acea perioadă, când domnii erau schimbaţi după cheremul sultanului şi după peşcheşurile râvnite de înalţii funcţionari turci.
Despre bunicul său, Scarlat Calimachi, se afirmă că a fost unul dintre domnitorii luminaţi ai Moldovei. La iniţiativa lui s-a conceput vestita condică de legi cunoscută sub denumirea de „Codul Calimaki” (1817), unde se regăsesc multe din obiceiurile pământului, din practicile vechiului „drept românesc nescris”. Totodată izvoarele istorice scrise menţionează că în timpul domniei sale s-au înfiinţat în cadrul „Academiei domneşti” din Iaşi un curs de limba română pentru pregătirea inginerilor hotarnici.
„În 1821, Scarlat Calimachi se credea încă în graţiile sultanului şi se pregătea chiar pentru o nouă domnie în Moldova, când o ceată de bostangii îl ridică pe sus cu întreaga familie pentru a-l surghiuni în localitatea Boli din Podişul Anatoliei, unde fostul domnitor îşi găseşte sfârşitul.” Câţiva ani mai târziu, şi anume în 1825, sultanul îngădui doamnei Smaranda şi fiilor ei reîntoarcerea în Moldova. Pe nava care îi transporta din Asia Mică spre Istanbul, domniţa Eufrosina, fata cea mai mică a domnitorului Scarlat Calimachi, fu cuprinsă brusc de puternice sentimente amoroase faţă de căpitanul vasului, Nichifor Papadopol. Sentimentele respective se vor transforma într-o căsnicie trainică, din care va rezulta un singur descendent, viitorul academician Alexandru Papadopol-Calimah.
Alexandru Papadopol-Calimah a rămas cunoscut ca un aprig luptător pentru unire şi chiar intrarea sa în viaţa politică se leagă de acest eveniment. Între 12 mai şi 18 august 1859 îndeplineşte funcţia de prefect al judeţului Tecuci. „Nu trebuie uitat că Tecuciul fusese un centru deosebit de activ al mişcării unioniste.” Din partea locului se ridicaseră Cocuţa Conachi, Elena Negri, Costache Negri, unionişti cu contribuţii majore la realizarea actului unirii şi tot aici „protopopul Gheorghe Dimitriu, tatăl viitorului scriitor Calistrat Hogaş cu farmecul vorbei şi căldura prieteşugului patronase un comitet al unioniştilor cu rezonanţe până la Iaşi – capitala Moldovei”.
Angajat din tinereţe în lupta pentru Unire, Alexandru Papadopol-Calimah i-a cunoscut şi a fost prieten cu mai mulţi scriitori şi oameni de cultură ai epocii, în special cu V. Alecsandri, în a cărui revistă „România literară” a şi debutat (1855).
După 1859 a făcut parte din diferite guverne, fiind numit ministru de Externe (1865-1866) şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1868). „L-a servit cu devotaţiune pe domni-torul Al. I. Cuza, acţionând pentru întărirea prestigiului ţării în lumea diplomaţiei europene.”
După anul 1868 se retrage din activitatea politică, dedicându-se exclusiv studierii istoriei naţionale şi colaborând cu lucrări de specialitate la numeroase reviste, între care „Revista literară şi ştiinţifică”, „Convorbiri literare”, „Revista nouă”, „Arhive”.
„Alexandru Papadopol-Calimah a combătut latinismul şi purismul (în articolul „Limba românească”, 1855), luând apărarea limbii populare alături de V. Alecsandri şi Alecu Russo. A fost unica lui intervenţie în disputele literare.”
Ultimii ani din viaţă ai lui Alexandru Papadopol-Calimah au fost marcaţi sever de o cumplită dramă familială care l-a încercat la începutul anului 1895. Este vorba de moartea soţiei sale Amelia Papadopol-Calimah, cu care se căsătorise în 1860, şi a fiicei sale Elena, care, suferindă de morbul lui Pott, în disperare, s-a sinucis în aceeaşi zi.
Amelia Papadopol-Calimah se trăgea din neamul Plitoşilor (formă grecizată a numelui de origine Pletosu). Ridicarea în boierie a Plitoşilor se datorează, după cum încearcă să ne convingă Nicu Gane şi G. Sion, unor slăbiciuni pasionale pe care doamna Mărioara Sturdza, „femeia cea mai frumoasă din Europa”, cum declară în memoriile sale Radu Roseti, „le-a nutrit faţă de Grigore Pletosu, ţăran zdravăn, bine făcut în vremea când era încă om al casei boiereşti de la Măcăreşti unde logofeteasa obişnuia să vină în lunile de vară, pentru a face feredeie în Prut”. Înclin să cred că doi dintre copiii Mărioarei Sturdza, recte viitorul domn al Moldovei Mihail Sturdza şi Pulcheria Sturdza, soţia lui Nicolae Cantacuzino (Canta), de la Horodniceni, au fost concepuţi cu Grigore Pletosu. Mihail Sturdza şi fiii săi au fost nişte oameni foarte puternici şi zdraveni, iar Pulcheria s-a făcut remarcată prin naşterea a şaptesprezece copii, printre care se numără şi prinţesa Maria Cantacuzino, cea imortalizată în Panteonul Franţei în chipul Sfintei Genoveva, patroana Parisului şi în chipul Almei Mater în Amfiteatrul Sorbonei de către soţul său, Puvis de Chavannes.
Aşadar, şi pe vremea aceea se putea ajunge la boierie dacă erai zdravăn şi te aflai în apropierea unor femei bogate şi nesatisfăcute de soţii lor ocupaţi cu treburi politice.
Revenind la articolul lui M. Eminescu, trebuie să precizez că, la data intrării în Academia Română a lui Alexandru Papadopol-Calimah, acesta nu publicase decât două lucrări şi acelea plagiate: „Curtea de casaţie în Franţa cu multe însemnări şi comparaţii” (Iaşi, 1862) şi „Regulamentul pentru Serviciul Curţii de Casaţie din Franţa” (Iaşi, 1862).
Sigur că ulterior numărul lucrărilor se vor înmulţi. Ion Petrovici afirma că „istoricul tecucian a fost primit în rândul nemuritorilor fie din cauza originii sale princiare, fie că la înfiinţarea academiei era lipsă de istorici pregătiţi”.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii