„Dreptul de reparare”

De curând, Comisia Europeană a adoptat normele „dreptului la reparare”, consumatorii din tot largul Europei unite fiind încurajaţi să facă ceea ce poate că nu prea făceau până mai ieri. Adică, dacă pricepem bine, să ia seama la ce aparate electrocasnice şi electronice deja posedă ori au de gând să-şi cumpere, în ideea de a le menţine ca atare în calitate de „bunuri de folosinţă (foarte) îndelungată”. De aici ar trebui să înţelegem că ies economii importante inclusiv în ce ne priveşte, plus amânarea clipei când continentul şi Planeta ar putea deveni, vai, o imensă groapă de gunoi. Stând aşa cum stau şi judecând aşa cum judec, îmi vine să zic că ale mele nu prea se strică (spre a le lepăda ori, mai nou, a le duce la reparat încă nu prea ştiu unde şi la ce preţuri – transport, piese, manoperă, deranj) încât să nu mai funcţioneze. Dar se strică moral, se demodează, se… Astfel că azi mă întreb dacă să-mi menţin televizorul care nu e smart, spre a-i căuta meşter să-l facă un pic mai deştept. Sau să păstrez ca pe o comoară maşina de spălat rufe care consumă şi face zgomote aproape feroviare, în ideea că un specialist mă va încuraja s-o scot din priză ca să tacă şi să consume zero energie. Ori, tot aşa, să păstrez frigiderul actual (reparat, ajustat de meşteri pricepuţi reveniţi în ţară poate chiar din Belgia), spre a-l preda moştenitorilor în calitate de aparat vintage sau chiar antique. Va fi fiind aşa… Că deja nici nu mă mai gândesc la mine şi la drepturile mele, cât la unii care azi fac cu spor sau vând cu profit televizoare, maşini de spălat, frigidere şi alte alea asemenea.