Hainele împăratului

Cică odinioară Al. I. Cuza, pe când era vremelnic domnitor al românilor, ar fi avut obiceiul absolut ciudat de a se dezbrăca de uniforma lui de voievod şi, îmbrăcând straie de rând, de a se amesteca printre oameni oarecare, astfel pe câte unii surprinzându-i cu ocaua cea mică! Dar şi cică potrivit unei (re)scrieri semnate de Hans Christian Andersen, un împărat (aşadar, ins mai mare peste regi şi duci, poate că peste continente şi ţări, aşa cum mai sunt câţiva şi azi, deşi nu-s numiţi astfel) şi-a tras ţoale noi preumblându-se cu ele prin lumea lui, în aplauzele mulţimii de capete plecate, până abia ce un copil, arătându-l cu degetul, a zis cu subiect şi predicat că respectivul e înţolit anapoda ori chiar e dezgolit, căci n-avea, cum ar fi fost cazul, mantie cu hlamidă, coroană de aur bătută în pietre şi schiptru, ci slip, cravată pusă la piele şi joben de clovn!!! Înţelesul poveştii lui H.Ch. Andersen, de-atunci rămas bătut în piroane, este cum că acel copil a avut o reacţie/atitudine absolut normală, pe când mulţimea încovoiată ar fi fost gata să accepte să fie călărită de acel împărat chiar şi purtând el o cămaşă hawaiană… Uite că tot aşa a zis o recentă cercetare care a inclus şi specialişti de la USV: copilul simte cumva că cel care ar fi să i se impună tre’ să o facă în ţinută strict office, în uniformă. Prin urmare, şi mai departe mă tem de copilul care aşteaptă să-l tragă de mână în viaţă cineva cu şapcă şi stele pe epoleţi! Am revenit de unde-am plecat? Nu, tot acolo am rămas. Să trăiţi! Cu plecăciune…