Mai exact, la serbarea din 15/27 august 1871, la Putna, căci doamna Elena Pintilei, dr. în istorie la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava şi documentaristă în Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” din acelaşi oraş, îmi vorbeşte la telefon despre un fragment, Cincisprezece august 1871, scris de Dragoş Vitencu, desprins din proiectul cărţii Viaţa fără de noroc a domnişorului Ciprian, şi-mi cere părerea în legătură cu câteva date din acest text apărut în „Revista Bucovinei”, an III, nr. 8, august 1944, p. 272-277. Însă după o repede ochire văd o serie bogată de inadvertenţe între care şi două viori, una cu care pleacă Ciprian Porumbescu de-acasă – „Într-o mână cu toboltocul plin cu talgere şi linguri, împachetate cu grijă de doamna Emilia şi în cealaltă cu cutia viorii cremonese, ajunse Ciprian la Putna” – şi alta cu care cântă la Putna: „Din salba horii se desprinse un copil firav şi puse stăpânire pe vioară. Peste taraful obosit, trecu ca o boare de răcoare, dătătoare de viaţă nouă, iar ritmul jocului ardea închieturile” (ibidem, p. 276).
Adică Ciprian a luat în stăpânire vioara lui Grigori Vindireu, care a dat semne de moleşeală, sau „copilul firav” a deschis „cutia viorii cremonese” aduse de la Stupca?
Şi mă înverşunez a hăitui această buclucaşă „vioară” prin cărţile despre Ciprian Porumbescu, unde vorbele „Tată, am cântat Daciei întregi” au chiar o geometrie variabilă: „Tată, am cântat Românimei întregi.” (Constantin Morariu, 1908), „Tată… am cîntat ţării întregi!” (C. Giban, 1961), „Tată, am cîntat astazi Daciei întregi!” (Paul Leu, 1972), sau „Tată, acum pot să mor, căci am cîntat la întreaga Dacie!” (George Sbârcea, 1984).
Mai mult, când încerc să aflu pe unde şi cum ajunge Ciprian Porumbescu de la Stupca la Putna, constat că am intrat într-o „gaură neagră”, întrucât niciun autor nu se încumetă să descrie acest drum. Câţi kilometri vor fi fost, pe drumul oarecum pietruit de la Stupca, prin Păltinoasa, Cacica, Pârteştii de Sus, Solca, Clit, Marginea, Horodnicu de Sus, Voitinel, Vicovu de Jos, Bivolărie şi Putna? Cel puţin 77 km prin aceste aşezări sau 71 prin Arbore, Clit şi mai departe, la Putna. Parcă mai mulţi chiar decât de la Cernăuţi la Putna, prin Crasna şi Vicove. Cel mai scurt însă şi cel mai anevoios „şleah” ar fi fost la acea vreme, cu căruţa, prin Păltinoasa, Gura Humorului, Vama, Frumosu, Vatra Moldoviţei, Moldoviţa, apoi doar cu calul sau cu piciorul, prin pădure, peste Plaiul Secrieşu drept la Putna.
În cât timp poate parcurge această distanţă un tânăr firav sau un adult zdravăn, cu pasul şi popasul? Cât ar dura călătoria cu o căruţă uşoară precum brişca popii din Stupca ori a unui ţăran ceva mai spilcuit şi hapsân pe drumeţie cu harabaua …lui Moş Nichifor Coţcariul, prin mirificul peisaj bucovinean? Oricum, cu orice mijloace şi oricărui drumeţ i-ar fi trebuit, la acea vreme, o zi şi o noapte să ajungă de la Stupca la Putna.
Mai toţi biografii lui Ciprian Porumbescu se avântă însă în aprecierea importantului rol pe care l-a avut firavul tânăr de nici 18 ani, abia ieşit dintr-o boală care l-a ţinut doi ani de zile departe de şcoală, în desfăşurarea serbării de la Putna din august 1871. Cu toate că nu aveam încă nici o probă documentară ca măcar preotul din Stupca şi feciorul său Ciprian să fi ajuns la Putna, la serbarea din ziua de duminică, 15/27 august 1871.
În sfârşit, lectura celor două cărţi proaspete – Serbarea de la Putna, 1871, Publicistică, documente, amintiri, Apare cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitilui Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Ediţie îngrijită de monahul Alexie Cojocaru, Prefaţă de Adrian Alui Gheorghe, Editura Mitropolit Iacov Putneanu, Mănăstirea Putna, 2021, 350 p., şi Serbările de la Putna (1871) şi Beilic (1875), Ediţie îngrijită de Mircea Platon, Timpul, Iaşi, 2022, 248 p. (prestaţia unui harnic şi prob triumvirat ieşan: poetul Cassian Maria Spiridon, cercetătorul Liviu Papuc şi istoricul Mircea Platon) – mi-au oferit prilejul să descopăr şapte „găuri negre” pe bolta înstelată a serbării de la Putna din august 1871, între care cea mai adâncă este absenţa tânărului Ciprian Porumbescu.
Cum vorbele lui Ciprian Prumbescu „Am cântat Daciei întregi!”, după hora strunită cu vioara lui Grigore Vindireu, nu se află în niciun reportaj din acele zile, după cum a observat Adrian Alui Gheorghe – „Participarea lui Ciprian Porumbescu nu o regăsim deocamdată consemnată în presa vremii, ea a fost însă puternic «folclorizată», după ce a rămas în «povestea evenimentului» ca una de excepţie.” (cf. Serbarea de la Putna – 1871: scânteia care a aprins torţele la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, în volumul Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică, documente, amintiri. Ed. cit., p. 14, text reluat parţial şi în articolul Serbarea de la la Putna – 1871: personalităţi şi „momente” care au marcat decisiv istoria naţională, „Expres cultural”, Iaşi, an V, nr. 8 (56), august 2021, p. 12, am căutat cu sârg tocmai sursa din care a pornit formula şi am aflat-o în scurta biografie Ciprian Porumbescu, compositor român, semnată de Petra Petrescu, în „Amicul poporului”, călindar pe anul visect 1884, anul XXIV, Sibiu, p. 62 (cu precizarea că întreg materialul l-am primit scanat de la doamna muzeograf Olga Popa, Muzeul Astra din Sibiu, acurateţe şi promptitudine pentru care îi mulţumesc din toată inima şi pe această cale), textul fiind tipărit ulterior de Valeriu Branişte, sub titlul Ciprian Porumbescu, schiţă biografică, în ziarul „Patria”, Cernăuţi, nr. 125 ş.u., 1889, iar pasajul cu vioara sună astfel:
„Pe cât de cu foc iubea el muzica, pe atâta se interesa şi entusiasma de causele mari naţiunale. Eată un exemplu: La 1871, la festivitatea, ce o serbară academicii români la mormântul lui Ştefan cel Mare, la Putna, în Bucovina, Ciprian (pe atunci student), văzând grandioasa horă, la care se înşirase ţărani, boeri, studenţi, feciori, fete, până şi preoţi şi călugări, din toate părţile locuite de români, se duse la Chir Grigori, renumitul capelmaestru naţiunal român din Suceava, care cânta la horă cu capela sa, şi-l rugă să-i dee violina. Chir Grigori, cunoscând pe Ciprian, i-o şi dede şi acesta continuă hora acompaniat de capelă, sub aplausul general. Terminându-se hora Ciprian alergă la tatăl său şi, plin de entusiasm, îi zise: Tată…, am cântat Daciei întregi!”.
Continuarea horei cu vioara lui Grigori Vindireu nu-i chiar una dintre „causele mari naţiunale”, pur şi simplu rămâne un episod prin care tânărul muzician se evidenţiază în faţa unui public numeros, cu reprezentanţi din mai toate ţinuturile româneşti. Virtuozitatea interpretaţiei îi este răsplătită cu „aplausul general” şi nimic mai mult. Cine i-a furnizat lui Petra Petrescu informaţia nu ni se precizează. Şi nu o vom repera în vreo mărturie scrisă de însuşi Ciprian şi nici de tatăl său, Iraclie Porumbescu. Inserţia ilustrează însă pasiunea tânărului Ciprian pentru cântecul popular românesc şi râvna de a i se aprecia talentul interpretativ. Sintagma „…Daciei întregi” este oricum o exageraţiune patriotardă, fără vreun temei geografic şi istoric decât într-un efemer discurs politic. Amănuntul că „formula” a fost scrisă la scurtă vreme după moartea lui Ciprian Porumbescu îl ocroteşte pe muzician şi de confirmare şi de contestaţie. Episodul nu se înscrie însă în şirul evenimentelor biografice ale compozitorului, ci rămâne o inserţie tardivă (după 1877) pentru a ilustra o „causă naţiunală”. Ceea ce iscă suspecţiune! Biografii ulteriori aşează însă vioara lui Vindireu în contextul serbării de la Putna ca un fapt firesc.
Despre Nicolae Petra Petrescu, după cum îi era semnătura întreagă – folosind mai adesea pseudonimul Moşul, în publicaţii precum „Albina”, „Familia”, „Gazeta Transilvaniei”, „Observatorul”, „Telegraful român”, „Amicul tinerimii” sau „Amicul poporului” –, ştim doar că s-a născut în ziua de marţi, 7 noiembrie 1848, într-o familie de ţărani din Mureş-Turda, a urmat cursuri gimnaziale prin Reghinul Săsesc, Bistriţa, Blaj sau Sibiu şi, în august 1882, îl cunoaşte pe Ciprian Porumbescu în Braşov. A tradus din limba germană Nepotul şi unchiul de Friederich Schiller, Sibiu, 1880; a întocmit şi tipărit un volum de Studii de economie naţională, 1881; a localizat Satul cu comorile, Braşov, 1888; Ilie Marin, istorioară, Bucureşti, 1905; Pomul de Crăciun, Braşov, 1906; o culegere cu Fabule după diferiţi autori, 1923; Istorioare orientale…, 1923; De braţ cu moşul, în poveşti (iscălit Moşul), 1926, şi va muri la Sibiu, în 1923. (Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Ediţie anastatică, Bucureşti, 1999; cf. şi Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 539540)
Scurta exegeză a lui Petra Petrescu este însă bine documentată, mai de apreciat şi pentru că autorul pare a-l cunoaşte pe Ciprian Porumbescu într-un minim răstimp – august 1882-ianuarie 1883 –, reuşind să întocmească în câteva luni de zile şi o bibliografie a melodiilor compuse de muzician, între care aflăm şi una pe versurile unei poezii, Fulgo, semnate de Nicolae Petra Petrescu, ceea ce ar explica eseul literatului braşovean drept o aleasă recunoştinţă faţă de compozitoul care i-a acordat asemenea preţuire.
Se distinge în această scurtă biografie şi portretul alcătuit de Petra Petrescu, pe care îl vor prelua mai toţi comentatorii lui Ciprian Porumbescu: „El era de statură foarte înaltă (cel mai înalt bărbat din Braşov), svelt, păr castaniu. Deja atunci, precum se şi vede pe fotografia din fruntea acestui călindar, se putea observa pe faţa lui imprimată espresiunea suferinţelor fisice şi a cugetării profunde. Era de un temperament vesel, glumeţ, avea o conversare simpatică şi prea bun la inimă. Se zice că, fiind student, foarte adesea îşi împărţia vestminte la colegi mai săraci, ducând apoi singur lipsă de ele. Aceste frumoase calităţi îl făcură plăcut pretutindenea. El nu ar fi putut urî pe nime, dar nici nu avea un singur inimic personal” (op. cit., p. 66).
Episodul cu vioara lui Vindireu nu îl aflăm însă nici în amintirile unor memorialişti de mai târziu (Ioan Slavici, Teodor Ştefanelli, Mihail Eminescu), iar Iraclie Porumbescu va întocmi o scurtă monografie, Kloster Putna in der Bukowina, Editura „Silvester Morariu Andrievici”, Czernowitz, 1895, în care, din păcate, pentru conturul cu „vioara” serbării de la Putna, nici n-a fost luată în seamă! Căci, pentru preotul Iraclie Porumbescu, serbarea din 1871 nu încape în istoria mănăstirii din Putna! Dar cauza pentru care Iraclie Porumbescu nu ajunge la hramul din august 1871, la Putna, este încă o „gaură neagră” din istoria acestei serbări închinate lui Ştefan cel Mare, despre ale cărui oseminte părintele Iraclie a scris un bogat reportaj sub titlul Desmormântarea domnitorilor Moldovei în catacombele mănăstirei Putna „Almanachulu pentru petrecere şi învăţătură”, Iaşi, 1857, p. 46-50.
Patru pricini ar fi trebuit să-l îndrituiscă totuşi pe parohul Iraclie spre a scrie, pomeni sau povesti despre isprava „Am cântat Daciei întregi!” a feciorului său:
- a) locul – mănăstirea din Putna, cunoscută încă din copilărie şi pomenită într-un „hazliu episod” în 1889; b) timpul – hramul mănăstirii împodobit cu serbarea închinată marelui voievod; c) eroul neamului românesc – dezmormântarea domnitorilor Moldovei şi „celebraţia solenelă” despre care a scris prin 1856; d) obiectul – vioara ce se înfăţişează în amintirea tatălui sub trei forme: scripcuţa din copilăria lui Ciprian; vioara cremoneză cumpărată de la un om sărman şi reparată la Lemberg şi vioara starostelui Vindireu.
Aşadar, fără mărturii din partea lui Iraclie Porumbescu, fără amintiri de la Ciprian însuşi, fără consemnări ale unui reporter de la faţa locului, fără menţiuni de la alţi părtaşi demni de încredere – Ioan Slavici, Mihail Eminescu, Teodor V. Ştefanelli –, fără un suport logistic al drumului de la Stupca la Putna (spaţiu, timp, mijloace) şi fără un temei logic, nu avem niciun strop de îndreptăţire să acordăm vorbelor „Am cântat Daciei întregi” credibilitate patriotică…
Astronomic, în ziua de duminică, 15/27 august 1871, în Putna, la altitudinea de 542 m, lat. nordică – 47017’, longit. estică – 24036’, Soarele răsarea la ora 6:54 şi apunea la ora 20:25, iar Luna în primul pătrar, răsărea la 19:30 şi apunea la 3:02, pentru ca în ziua de miercuri, 30 august, la ora 6:19 să apară Lună plină, ceea ce un reporter n-a scăpat din vedere:
„Răpitoarea frumuseţe a admirabilelor poziţiuni ce se prezintă ochilor avizi ai vizitatorilor, favorizată de o lună strălucitoare, făcu ca acest mic început să dureze până târziu, în noapte, când numeroase trăsuri cu noi oaspeţi urmau a sosi la monastire.”
Să tragem nădejde că – din pământ, din iarbă verde – se va ivi într-o bună zi o scrisoare, o filă de jurnal, o însemnarea răzleaţă pe pagina unei cărţi despre tânărul înalt şi firav, cu părul castaniu şi privirea arzătoare, care a cântat la hora hrămenilor de la Putna, în ziua de duminică, 15/27 august 1871. Din perspectivă documentar-istorică, episodul cu vioara de la Putna este un fapt epic lipsit de adevăr; din perspectivă literar-artistică, preluarea inserţiei „Tată, am cântat Daciei întregi” este o basnă măiastră prin care, în faptul istoric din vremea serbării de la Putna şi de mai târziu, ba şi după un veac şi jumătate încă, Bucovina îşi rosteşte un viguros protest împotriva detrunchierii din trupul României, cu aceeaşi semnificaţia ca în anul 1884, când Nicolae Petra Petrescu o pune în seama lui Ciprian Porumbescu. Numai că talentatul compozitor bucovinean şi-a exprimat dragostea de patrie şi dragostea de adevăr îndeosebi prin muzică: fără cuvinte înflăcărate, fără comentarii şi fără traduceri în alte limbi ale pământului.
Or, în serbarea de la mormântul lui Ştefan cel Mare, din acea zi de Sfântă Marie Mare, august 1871, în urma slujbei de pomenire creştinească a voievodului, între cele trei pietre unghiulare – urna consacrativă de argint, sabia colonelului Boteanu şi discursul studentului A. D. Xenopol – a lipsit un fapt memorabil: Balada lui Ciprian Porumbescu.
Cu prelungă şi neostoită durere, întrucât încă nu era desluşită din …„gândirea Dumnezeirei”!
ION FILIPCIUC
Comentarii