Cine vrea să ştie ceva despre om/omenire/omenie nu va descoperi nimic fără a porni de la existenţa unei perechi genetice. Ştiut este că omul, „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) este cununa/încununarea/capodopera Creaţiei, chiar dacă nu pretutindeni e recunoscut un Creator unic, căci pe cuprinsul Planetei, în locuri diferite şi timpuri diferite actului genezic şi autorului Creaţiei li s-au dat numiri şi nume diferite. Oricum, Creatorului, existent înafara creaţiei, şi atotputernicia, şi ştiinţa, asietatea, perfecţiunea şi infinitatea îi încap într-această formulare – numire simplă: „Eu sunt Cel ce este” (Ex.3.13,14).
Am cunoscut mulţi oameni, şi mărimi, şi micimi. Unii cu rădăcini în floră, alţii cu rădăcini în faună. În fiecare e lămurit „chipul” – pecetea primordială, revelată pe măsura păstrării, ca şi „talanţii” sporiţi sau sterpi.
Altfel zis, în lume, precum convieţuiesc lumina cu umbra, aşa-s împreună şi vrednicia cu nemernicia, ori legea şi fărădelegea.
Un cugetător, privind un lan de grâu, a văzut că spicul îngreunat de boabe stă aplecat, smerit, iar cel sec stă ţeapăn, sfidător. Cum ar putea fi altfel când „potop de vorbe şi pustiu de lucrare” e pretutindeni?! Mai ales acum când Biblioteca e dispreţuită şi iluminătorul Gutenberg e hulit, când necitirea face epocă într-o realitate în care nici realitatea nu mai are loc de virtualitatea agresivă care vrea s-o înlocuiască!
Dar cum încă există cărţi, în Cartea dintâi a omenirii sunt de găsit răspunsuri pentru toate dilemele, încertitudinile şi mirările. Cine bate în coperţile acestei Cărţi nu se întoarce cu nimic din căutarea sa, descoperă, i se deschid înţelesuri nebănuite, nu se întoarce flămând nici nu îl biruie setea. Într-o lectură recentă – că tot despre diversităţi vorbeam, am găsit un pasaj potrivit cu un om ales pe care îl subliniez condescendent: „Fă-i loc doctorului, căci Domnul l-a făcut şi nu-l îndepărta, fiindcă ai nevoie de el. Sunt împrejurări când izbânda se află în mâinile lui, căci şi el se va ruga Domnului ca prin el Acesta să-ţi dea uşurare şi vindecare, ca să scapi cu viaţă” (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, cap. 38). Omul ales este medicul chirurg Valeriu Gavrilovici, un tânăr misionar în „armata albă” din Spitalul Sucevei patronat de mucenicul Ioan cel Nou. De ce este ales? Pentru că slujeşte cu vocaţie şi har între două altare: Sfânta Treime dumnezeiască şi Treimea Hypocrat – Esculap – Galenus, corifeii Medicinei. Valeriu Gavrilovici are de altfel un nume predestinat, cunoscut în antichitatea vracilor/terapeuţilor: valeriana, leac de astâmpărat inima şi convulsiile, dar şi în lumea cezarilor: Valeriu, un împărat al supliciilor (sec. III) şi Constantin cel Mare care se mai numea şi Caius Valerius Claudius. Şi în literatură există un cuvânt cu aceeaşi rădăcină: velerim, care înseamnă a înveli, a învălui, a acoperi, preluat de Victor Ion Popa în titlul romanului dramatic „Velerim şi Veler Doamne”. Şi mai mult decât atât, valeriana officinalis/odoleanul e de găsit şi în numele marelui ierarh cărturar Bartolomeu Valeriu Anania…
Însă docotorul Valeriu Gavrilovici nu excelează printr-o sonoritate onomastică, ci prin dimensiunea ştiinţifică-creştină a profesiei. El este un intelectual creştin care ştie că „nicio bogăţie nu-i mai presus de sănătatea trupului”, dar şi „că de la Cel Preaînalt vine tămăduirea” (loc. cit. 30.16; 38.2). „Sănătatea nu reprezintă totul, dar fără sănătate, nimic nu mai contează” scria Artur Shopenhauer. „Prima bogăţie este sănătatea” constata Emerson şi nu-i deloc greu de văzut câtă cerneală a curs cugetându-se asupra acestei valori.
Ştiu acestea toţi medicii care cunosc omul în semeţia şi decăderea lui, în alcătuirea lui viguroasă şi în ipostaza de ruină, în vitalitatea şi slăbiciunile lui. Şi dacă au conştiinţa trează şi nu i-a corupt lumea cu deşertăciunea ei, medicii sunt cei dintâi care-şi merită plata şi răsplata (şi asistentele şi bucătăresele, şi albinele de servici, de zi şi de noapte), căci „un nume de cinste rămâne pentru totdeauna” (loc. cit. 41.13).
Doctorul Gavrilovici nu trebuie invidiat, ci admirat. De cinste deosebită se bucură mulţi, nu numai el care e recunoscut ca „doctorul preoţilor”, vârstnici şi tineri din enorii şi mănăstiri, căci nici cei cu postul şi rugăciunea nu-s ocoliţi de boli. Remarcabili sunt medicii Sorin Hâncu, Mihai Ardeleanu, Titel Cojocariu, Paul Stănciulescu, Petru Poroch, Ioan Podărelu, Silvia Filipiuc, Ingrid Rusu, Claudia Ionesi, Adriana Istocescu, Lucian Corfaru, Valeriu Răileanu, Florin Franciuc, Dan Cârdei, Anca Girigan, Simona Pop, Cristina David, Georgeta Martiniuc, Alina Totuescu ş.a. I-am amintit doar pe cei care îmi sunt mai cunoscuţi şi apropiaţi…
Am subliniat prestanţa şi prestaţiile chirurgului Valeriu Gavrilovici, nu din auzite, ci urmărindu-i desfăşurarea într-o împrejurare de câteva zile.
E un tânăr mai mult delicat decât pedant, surâzător, optimizant, negrăbit şi neîncorsetat de prejudecăţi şi sindromul gloriei. E înconjurat de o echipă agilă care funcţionează după legile stupului, ca un ceas elveţian.
În Instituţia cu „foc continuu”, generozitatea filantropică se desăvârşeşte dacă e luminată pe dinăuntru de spirit creştin. Iată un adevăr simplu şi uşor de verificat care ar trebui gravat pe emblema fiecărui spital: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (I. 15.5). Sub acest semn înving toţi marii medici! Şi dacă mai şi pot spune ce a zis Iosua: „Eu şi casa mea voi sluji Domnului” (Ios. 24.15), Vitezda îşi va tulbura apele şi deznădejdea se va preface în nădejde, şi întristarea în bucurie deplină…
Comentarii