Finalul poveştii despre alianţa din 1877 – 1878 e unul pe care Eminescu îl prevăzuse pe seama cunoştinţelor lui despre ruşi. „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrat de chiar aliatul ei, după ce a încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii ale cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe al cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze” – scrie spre sfârşitul lui ianuarie 1878, după ce Rusia propune guvernului României retrocedarea Basarabiei (gurile Dunării!) cu primirea în schimb a Dobrogei. Degeaba speră ca împotrivirea Austriei – care primeşte astfel un ghiont în mândria imperială, dar şi în interesele ei serioase legate Dunăre – să schimbe hotărârea ţarului. Degeaba şi întrebările rostite patetic despre îndreptăţirea acestei pretenţii ruseşti: „Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru?”. Rămâne ca gazetarul să-şi răspundă singur, cu respiraţia tăiată de cinismul aliatului pe care puterea îl poate legitima în orice privinţă: „Vasăzică onoarea Rusiei cere ca să ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălite de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!”. E vorba de onoarea împărăţiei răsăritene, pusă la încercare atunci când ea trebuise să retrocedeze, în urma războiului Crimeii, partea de Basarabie de la Dunăre, cea pe care acum mai întâi o ocupă şi abia pe urmă i-o pretinde aliatului ei din războiul câştigat împreună în Bulgaria. De unde mirarea: „Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi”. Iar răspunsul vine subînţeles: da. Altă lume, alte reguli, alte standarde. Iată: în Rusia, presa „este liberă a se ocupa în mod platonic de toate chestiunile pe care le permite poliţia de a fi discutate”, iar guvernul „acolo este tot”. Circulă şi o altă explicaţie, poate că nu întâmplător reţinută şi aceasta de gazetar: „împăratul nu voieşte să-şi calce cuvântul şi, în marginile voinţei sale individuale, nici nu-l calcă vreodată, dar voinţa poporului rusesc cere reluarea Basarabiei” – şi comentată dezaprobator: „Convenţia a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu plenipotenţe din partea poporului lor, şi tocmai voinţa popoarelor este angajată prin convenţie. Deci nu înţelegem ca o voinţă angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-a luat în mod formal”. În plus, „însărcinată de Europa de a regula chestiuni ce nu ne privesc pe noi, nu i-am cerut (Rusiei) decât să ne garanteze ea în special ceea ce toate puterile ne-au garantat prin Tratatul de la Paris: integritatea şi neatârnarea teritoriului nostru actual (s.a.)”.
Încât, oricum ar fi, nu e chiar cu totul de mirare că „am pierdut 15.000 de oameni şi câteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe «mandatarul Europei» în îndeplinirea sacrei sale misiuni, pentru ca la urmă tot noi să fim cu paguba, tot noi să plătim războiul Rusiei…”. Altfel spus: „Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pământ stăpânit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr”.
Lucruri, de altfel, destul de cunoscute, cu grijă creştină veritabilă repetate între timp. La data la care Eminescu scrie acestea, el încă discută o eventualitate, are în vedere zvonuri. În consecinţă, deşi oripilat, are voce fermă şi e încrezător în autoritatea principiilor: „De bunăvoie, niciodată, cu sila, şi mai puţin. (…) Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună”. Revenind peste câteva zile, adaugă pe acelaşi ton: „Poate să fie în alte locuri obicei să se precu-peţească pământul patriei şi cetăţenii statului, noi nu cunoaştem aceste obiceiuri şi nici voim a le cunoaşte. Dacă Rusia ne propune un schimb – nu-l primim…”. Ba chiar cheltuieşte cu această ocazie una dintre frazele lui cele mai încrezătoare despre o anume clasă de compatrioţi: „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte niciunul care ar cuteza să pună numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri”. Iar astfel „Guvernul rusesc a putut să facă o încercare, a trebuit însă să se încredinţeze că în zadar a făcut-o”. Şi, în acord cu regulile lumii civilizate şi cu mândria aceleiaşi lumi: „Noi nu cunoaştem în ea decât pe mandatara Europei, care n-a declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit a popoarelor de care a fost vorba la conferinţe”. Prin urmare, „în-că o dată: nu voim s-auzim de niciun aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.
Pe măsură ce problema retrocedării Basarabiei capătă însă expresie oficială, gazetarul devine, cu preţul unei dureri evidente, realist în ce priveşte şansele României de a-şi impune voinţa şi se preocupă resemnat de păstrarea a ceea ce crede că rămâne de avut în vedere şi de păstrat în atare condiţii: „încrederea în trăinicia poporului român” (s.a.) – căci „dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum (s.a.) o vom pierde ori cum (s.a.) o vom păstra”. Asta poate fi în acord cu ceea ce Gazeta Sankt Petersburg, citată cu ironie neascunsă, compensatorie, scrie la începutul lui februarie 1878 privind lucrurile de la înălţimea celui care, puternic şi nepăsător, face legea şi împarte în acelaşi timp dreptatea: „Dacă România apreciază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantajul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştini. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi asta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de Sud, dar nu cedând pe cea de Nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o chestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o chestiune analoagă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856”. Voinţa puternicului este lege şi satisfacerea ei o pot doar amâna împrejurările: „Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă” – scrie gazeta din Sankt Petersburg precum îi permite poliţia. Iar în astfel de condiţii, crede gazetarul de la Bucureşti, existenţa românească având „două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene”, acestea trebuie în primul rând întărite…
Rusia nu are împuterniciri şi nici cuvânt, doar că, de bună seamă, Rusia nu s-a deprins să aşteptate însărcinări sau încuviinţarea cuiva şi nici să creadă că sunt importante învoielile, iar pe de altă parte, multe lucruri au devenit, începând şi de atunci, mereu mai sofisticate, mai complexe, tot mai anevoie de desluşit şi mai închise dinaintea discernământului. Puterea ei, toleranţa sau oportunismul şi complicitatea unora din jur, modernitatea, poate – cu internaţionalismele, mondialismele, progresismele ei.
AUREL BUZINCU
Comentarii