…Iar ca urmare a Tratatului de la Paris (1856), care trăgea oficial linie de conjuncturală pace după Războiul Crimeii, printre altele, puterile occidentale ale momentului întrevedeau dezlegare pentru două provincii româneşti, care le deveniseră încă mai interesante ca până atunci, provincii supuse Porţii şi tot mai călcate de muscali, să se alipească… Două principate, două firave peticele de pământ, prin comparaţie cu imperiile între care atunci se aflau – Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic – primiseră aşadar învoire să întrunească adunări spre a-i întreba pe localnici dacă au ei de gând să se unească pe veci, între frontiere tocmai înnoite, pe care să le apere cu o armată proprie. Iar dincolo de vechi năzuinţe ale lor, deşi mai erau şi potrivnici (deh, pământeni altfel interesaţi…), românilor li se suflau în urechi încurajări că au spate, că e cu putinţă…
…Uite că vremea trecu, România se făcu mai mare ca niciodată, iar mai apoi, tot rămasă în menghina celor puternici, nu doar că se împuţină, ci căzu de-a răsăritului Europei. După care, pâş-pâş, speculând curenţi dintre cei care i s-au părut prielnici, rămânând locului, a navigat în apele Apusului…, rămânându-le insulă răsăriteană, inclusiv de latinitate. „Vântu-mi bate, frunza-mi sună;/ (…)/ Numai omu-i schimbător,/Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem”… Aşa, ne revedem tot la răscruce de vânturi!
Comentarii