Ca de obicei, în dimineaţa de 25 octombrie – în acest an la aniversarea a 53 de ani – i-am trimis o urare. Şi-au trecut trei ceasuri fără să-mi răspundă, aşa cum proceda întotdeauna… Astfel că am îndrăznit să o sun, pe un număr mai vechi, la care mi-a răspuns imediat Mama (92 de ani!). I-am spus cine-s, i-am amintit că, odinioară, am fost adesea în casa lor. „E în spital…” mi-a răspuns şi a trebuit să închidă, căci chiar atunci o suna şi altcineva. Astfel că m-am grăbit să scriu un alt mesaj, inclusiv cu gândul că va fi posibil să ne reauzim cât mai curând. Telefonul avea să mă anunţe că abia noaptea mesajul va fi fost recepţionat. Iar de-atunci…
…Din seara de luni, pe reţelele de socializare au curs şuvoaie de mesaje, evocând-o „pe cea care a fost”. Mulţi, foarte mulţi suceveni, nu doar din spaţiul culturii, au rezonat, cum nici nu se putea altfel, inclusiv prin apel la amintiri. Din partea redacţiei – căci la „Crai” a avut mereu prieteni –, n-am izbutit să scriu decât câteva rânduri, cu gândul la Mama. Apoi au (re)venit multe dintre amintiri, începând cu momentele în care am cunoscut-o, la concursul în care câştigase, ca poetă, Marele Premiu „Nicolae Labiş”. Ulterior, în acel an, mi-a făcut cunoştinţă cu Matei Vişniec (despre care n-aveam habar!), punându-mi în mână, mai întâi, „La noapte va ninge”. Cam tot pe-atunci, în apartamentul de pe str. Mărăşeşti, mi-a dat să ascult, la un mic casetofon rusesc („Legenda”?), pe Simon & Garfunkel, mai întâi cu „The Sound of Silence”… Cum că tăcerea e boală, cum că amintirea ar fi oarece alifie peste o rană.
După aia au mai trecut peste 30 de ani. La adio, Carmen-Veronica Steiciuc!
Comentarii