Era o vreme…

Era o vreme când, dacă era să ne interesăm de vremea de azi sau mâine, ascultam informaţiile (de ordin general) de la rubricile meteo ale posturilor tv şi radio, iar apoi… fie ce-o fi… Luam ploile, furtunile şi arşiţele aşa cum ne erau ele date, de la Dumnezeu ori de la Natură, ne puneam de ele la adăpost, dacă reuşeam, iar dacă nu… le trăiam. Iar dacă erau de povestit, le povesteam. Multe n-am ştiut, cel puţin la vreme, despre urmările fenomenelor. Cum odinioară, de exemplu, nu devenise oficială o rupere de pământ din inima Plăvălarilor de Udeşti, ce luase la vale câteva case, printre care şi cea a unei mătuşi. Ulterior a fost strămutată alături, la Reuseni, dar până atunci femeia aceea, care nu mai este, a scos din suflet un bocet de moarte după casa sa dintâi, bocet care-ţi rupea sufletul… Azi ne informăm dintr-un click pe computer ori pe telefon, ne informăm inclusiv unii pe alţii, ajungând uşor la impresia că vremea e din ce în ce mai rea, că am fi din ce în ce mai mici şi neajutoraţi în faţa stihiilor, deşi pe de altă parte ni s-ar părea că, de fapt, suntem mai puternici ca odată. Ştim ceea ce altcândva nu ştiam, rămânând la alegerea noastră dacă prin asta suntem mai slabi ori mai tari. Iată, ieri dimineaţă, prognozele nu arătau ploaie pe Suceava; dar, dincolo de ele, totuşi a plouat, s-a scurs apa norilor aşa cum, „prin tradiţie”, s-ar potrivi să se întâmple în miez de vară; însă cum nu i se mai potriveşte orăşeanului, care vrea mereu trotuarul uscat. În fine…, era o vreme când eram mai inocenţi şi, poate, ştiam să ne purtăm neştiinţa. Azi ne străduim să învăţăm să ne adaptăm la ce ştim sau la ce credem că am aflat.