Motto: „Ne trebuie literatură, dar mai presus literatură naţională, istorică. Astăzi popoarele se nevoiesc a se face nemuritoare prin puterea condeiului, prin scrieri literare.” (G. Coşbuc)
Business. A fi păcat să rămânem cantonaţi în poncife, utopii şi prejudecăţi despre „marii noştri înaintaşi”. Prin anii 1883 – Eminescu încă trăia –, „marele” Titu Maiorescu făcea, practic, „naveta” Bucureşti – Cernăuţi cu afaceri şi interese pur avocăţeşti, financiare. Nu din patriotism „unionist”, nicidecum! Avea chiar o părere – destul de – proastă despre liderii români bucovineni, cum veţi constata din extrasele din „colajul” următor, datorat neobositului cercetător cernăuţean Dragoş Olaru: „Sâmbătă 19 Fevr./3 Martie 1883. Ieri, la Cernăuţi, încă până în ultimul moment mi-am bătut capul cu nehotărâtul Hurmuzachi şi l-am adus în sfârşit să depună suma cumpărărei moşiilor din Bucovina ale mănăstirilor Probota, Dobrovaţ s.a. Alergătură pentru declaraţia ministerială pentru Cernăuţi, pe care, în sfârşit, am obţinut-o şi am expediat-o la Cernăuţi. Vendredi 4/16 Mars 1883. Beau temps, soleil, la neige fond. [Depeşă telegrafică]. Baron Hormuzachi, Czernowitz. Astăzi e terminul plăţii 28.538 franci. Cum regulaţi? Întârzierea penibilă. Rog răspuns în limba română. Maiorescu. Baron Hormuzachi, Cernăuţi. Luni 7/19 Mars 83. Beau temps, neige disparait, assez chaud. Baron Hormuzachi, Czernowitz. Cunoaşteţi instrucţiile mele. Întârzierea intenţională a întabulării e inadmisibilă. Dacă nu răspundeţi fixând ziua, sunt silit să vin Cernăuţi, provocând singur deciziunea Tribunalului. Maiorescu. Joi 7/19 Aprilie 83. Ieri, 10 3/4 seara, plecat din Bucureşti, astăzi la 3 1/2 în Cernăuţi, în penibila afacere Hurmuzachi, pe temeiul unei impertinent-nedelicate telegrame de la el. Aici soare şi destul de cald. Vineri 8/20 Apr. 83. Cernăuţi. Soare, calduţ, totuşi ieri seara încă făcut foc. Sâmbătă 9/21 Apr. 83. Cernăuţi. Timp rece. Ploaie. D-sale D-lui Nicolae Hormuzachi. Domnul meu, ultima cerere a D-voastră cătră Administraţia domeniilor şi pădurilor Statului, de a lăsa preţul cumpărării celor 7 moşii mănăstireşti Bucovinene în depozit şi a nu-l vărsa efectiv în tesaurul Statului Român decât după câştigarea procesului cu Patriarhia, nu a putut fi primită de Consiliul de Miniştri ori cât de grea s-a recunoscut a fi poziţia D-voastră ca (sic!) cumpărător al unor moşii pentru cari plătiţi preţul, dar cari nu vi se predau. (…) Căci, propriu vorbind, procesul ce-l purtaţi, îl purtaţi în locul şi în interesul Statului Român. Pe aceste considerări şi sub aceste auspicii cred a vă putea îndemna să terminaţi, odată, afacerea cumpărării în condiţiile de faţă şi să conduceţi în linişte, dar cu energie, procesul cu Patriarhia înaintea tribunalelor austriace, în interesul D-voastră şi al Statului Român. (Primiţi etc. Semnat: T. Maiorescu mandatarul Adm. domeniilor şi pădurilor Statului român)”. Înţelegeri. „În August 1916, România a intrat în războiu şi una din revendicările ei teritoriale a fost ţara Bucovinei. Ea o cerea toată, dar cum şi Rusia formulase pretenţii asupra ei, s’a convenit în urmă ca, în caz de victorie, Bucovina până la Prut să treacă la România, iar Nordul Bucovinei situat între Prut şi Nistru, fosta ţară a Sepeniţului, să rămână a Rusiei. România şi Rusia aveau câte două programe cu privire la Bucovina, unul maxim, altul minim. În cel dintâiu se reclama toată Bucovina, în al doilea numai o parte a ei. Înţelegerea între România şi Rusia s’a făcut, vezi bine, fără participarea Austriei. Până în anul 1917, aceasta n’a crezut că este necesar să angajeze discuţii asupra încheierii păcii şi să fixeze ce anume teritorii austriace vor trebui cedate pentru a împăca pe adversari. Dar situaţia economică insuportabilă din anul 1917 a silit-o să se apropie de acest gând. Lipseau materiile prime pentru industrie, în deosebi industria metalurgică, şi lipsea hrana pentru soldaţi şi populaţia civilă. Diversele surogate alimentare nu mai satisfăceau pe nimeni. În consecinţă, Austria, în anul 1917, a început să sondeze terenul pentru a cunoaşte cari sunt condiţiunile de pace ale fiecărui grup de state, sau ale fiecărui stat în parte. Aflând că Franţa nu este dispusă să înceapă tratative de pace fără asigurarea anticipată a retrocedării Alsaciei şi Lorenei, guvernul austriac era de părere că se va putea discuta cu Franţa în parte, dacă Germania va declara că cedează aceste două provincii. Czernin, Ministrul de Externe austriac, cunoscând mentalitatea prusiană, ştia că nu va putea propune guvernului german un asemenea lucru fără să indice recompensele teritoriale. De aceea el propuse împăratului austriac Carol să prezinte Germaniei ca recompensă Galiţia. Această provincie, mult mai mare ca Alsacia-Lorena, se va împreuna cu statul polon, iar acesta se va alătura de Germania. Austria şi-a exprimat astfel desinteresul la chestiunea polonă, care toată rămânea în seama Germaniei. Pentru pierderea suferită, Austria se va recompensa în altă parte şi va anexa Montenegru, va ocupa Sărbia sub forma unei uniuni vamale şi în urmă îşi va însuşi România, numită «obiectul de miliarde». «România», zice Czernin în expozeul său din vara anului 1917, «trebue s’o avem; noi trebue să primim Muntenia şi toată Moldova până la Sirete; partea moldovenească situată la Est de Sirete o vom prezinta Rusiei». Împăratul Carol s’a învoit cu planul lui Czernin şi l-a trimis pe acesta să trateze cu guvernul german. Acesta n’a răspuns imediat, ci a solicitat întâiu părerea tuturor factorilor săi politici, îndeosebi cea a generalului Ludendorff, care, ştiut era că reprezintă armata. În urmă, s’a dat răspunsul. Cancelarul german Michaelis a arătat întâiu, că situaţia economică a ţărilor centrale nu este atât de rea, cum crede Czernin, şi Germania nu poate să cedeze nici un teritoriu, fie el proprietatea statului, sau vremelnic ocupat de armata germană. Chestiunea României nefiind acută, discuţiile privind acest stat vor urma la alt termen, dând a înţelege că Germania nu se va putea împăca cu stăpânirea exclusivă a Austriei asupra României.” (Teodor Bălan, „Bucovina în Războiul Mondial”, Cernăuţi, 1929). Culori. 1. Sinchiseala oamenilor (în special a femeilor!) pentru a numi culoarea tuturor înconjurătoarelor este ironizată prin misterioasa referire la aceea a „vântului turbat”. 2. O denumire sarcastică de culoare, dinspre locuitorii din Mihăilenii Bălţilor, a fost înregistrată de studentul – pe atunci – Eugen Coşeriu (ulterior devenit lingvist de anvergură mondială), într-un glosar publicat în 1940, într-o revistă ieşeană: „chelea cucoanii” numea culoarea ciorapilor, transparenţi, de damă! 3. Parcă sătul de monotonia folcloricei „frunză verde” de orice (chiar de „solz de peşte”, pentru a se potrivi, la rigoare, cu „sărut ochii cui citeşte”), Nichita Stănescu a inventat frunza verde… de albastru: „Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru”, ca să încheie poezia aducând aminte de finala tradiţională, cu încălecatul, pe care specialiştii, Hasdeu, de exemplu, o numesc novella a cavalo „povestire de-a-n-călarele”: „‘i-am cântat din coasta mea… pe o şa de cal măiastru, foaie verde de albastru”. (Stelian Dumistrăcel)
Comentarii