Destăinuiri la margine de seară

În cămara inimii, încă spaţioasă şi primitoare, unele cuvinte îşi fac loc să mă definească. Nu sunt pregătit îndeajuns, aş mai zăbovi pentru că mai sunt taine de desluşit în culesul roadelor. Drumul spre ele e ca o dungă ademenitoare trasă de un penel priceput, care îşi schimbă culoarea tocmai atunci când crezi că ai nimerit ţinta.

Scriu cu inima despre lumea copilăriei mele cu chip de copac răsărit în prag de război. La început nu prea i se ştia esenţa, abia când am început a rosti şi una şi alta se întrezărea un soi predispus a fi cultivat la oraş, roadele urmând să le aduc, sperau părinţii, preocupaţi să-mi fie aproape, după posibilităţile vremii de atunci. Tata trecea pe la liceu, pe la gazdă cu traiste în care mama punea de-ale gurii şi dor pentru liniştea mea. Popasul de-un an ca dascăl în sat a fost pentru mine alt pas de plecat, părinţii spunându-mi că nu e timp de pierdut, că se duce speranţa de la pământ, colectivizarea era „domnişoara” ce-ademenea să stai lângă ea. Mama, sărmana, deşi nu ştia carte, gândea şi vedea altfel lucrurile, trei din cei şapte copii primiserăm „botezul” spre carte. Timpul ne-a împrăştiat pe toţi de la „cuib”, dar şi noi, cei care am mai rămas, îl purtăm în inimi oriunde am fi, pentru că e zestrea lăsată de părinţi ca fiind cel mai scump odor.

După plecarea lor spre cele veşnice, casa părintească a rămas în grija fratelui cel mic, acum colonel în rezervă, care s-a mutat cu familia acolo, convinşi fiind că „veşnicia s-a născut la sat”. Câţiva ani fiind cu serviciul în altă parte, a angajat un om care să aibă grijă de ea, mai ales că lucrurile, întrerupte o perioadă, începuseră să rodească iar în acel loc binecuvântat de Dumnezeu.

Am trăit, cu ani în urmă, o întâmplare care m-a afectat profund. Ajuns la casa părintească, zăvorul de la poartă nu mi-a mai răspuns şi o voce de dincolo mi-a spus că domnul colonel, stăpân peste „cuib”, nu este acasă şi nu mă lasă nici cu buletinul deoarece el ordinul respectă. Eram atât de aproape de copilăria mea, acum el paznic peste ea… O linişte grea se aşternuse între noi. Rezemat de poartă priveam cu sufletu-n cătuşe spre anii dinapoi. Mânat de nerăbdare, paznicul m-a întrebat cine sunt şi ce caut la ceas de seară. Nu, nu i-am putut răspunde, un nod în gât îmi tăiase răsuflarea. El repetase tăios întrebarea pe cine caut sau am venit să fur ceva? I-am spus, sleit de durere, că două cuvinte, numai două caut şi acum. În ochi s-au adunat pe loc câteva lacrimi, da, două cuvinte pe care le-am învăţat cu toţii a le rosti de la primii paşi, cu dragoste şi dor. Deodată şi-a înălţat privirea, părând a bănui ceva, şi, oarecum afectat, mi-a spus că ai lui trăiesc, chiar cu o zi în urmă a trecut pe la ei. Oftând, am răspuns aproape stins că şi eu… de acolo vin. Am sărutat ţărâna şi chipurile lor de pe cruce, cerându-le iertare că am ajuns abia acum spre seară ca să le aprind câte o lumânare. Mi-au spus să vin mai des pe-acasă, atâtea treburi au lăsat şi se cer descurcate ca atunci… M-au năpădit deodată amintirile lângă poarta atât de primitoare în anii copilăriei. Parcă simţeam miros de mămăligă şi laptele umflându-se-n ceaun. Se întretăiau atâtea voci la masa de seară… Eu zăboveam, ca de obicei, prin câte-un păr unde ocheam pere coapte şi bucuria era întreagă. Treceau parcă şi acum bătând cărarea de lângă iazul cel mare alţi paşi spre tren sau la scăldat. Doamne, ce linişte mă apăsa, simţeam un sloi de gheaţă cum îmi străbătea tot trupul. Nu am mai insistat să-mi caut urmele-n ogradă şi nici să-mi mai văd al meu pat în noapte. Am devenit deodată străinul copilăriei mele închise ca într-o cetate. Cum să mai pătrunzi în ea? „Stăpânul” nu s-a mişcat din loc şi pe un ton nepăsător mi-a spus că mai are încă treabă şi ar fi bine să mă întorc. Am simţit picioarele de plumb, cu privirea aţintită spre mărul cel falnic ce mă chema parcă înadins, voind atâtea să-mi mai spună, dar s-a-ntristat şi el… Străjuia alături şi beciul în care vara ne mai răcoream cu zeama de varză pe care o beam cu poftă. Cireşul de mai al vecinei Casandra era al meu încă din floare, cântam pe deal cu alţi copii, culegeam flori, acea veselie, câtă fusese odată, acum mă ţintuia lângă poarta dată cu proces-verbal celui dincolo de ea. Ştiu din armată, Doamne, unde sunt anii? Ştiu că ordinul nu se discută, ci se execută, aşa că devenisem călător din drum. N-am avut încotro. Am sărutat în gând lăcaşul sfânt din care am apărut şi eu cândva. Totul e trecut… Copacul din mine e rama icoanei ce în suflet le-o port. Casa părintească, vechiul nostru cuib, e în grija celor care poartă numele părinţilor: Dumitru şi Maria. Acolo amintirile sunt aşezate pe vârste şi fiecare ştie unde le-a ascuns. În odaia cea mare stau la sfat doi „sfinţi”, icoana vieţii scumpilor părinţi. Păşim tăcuţi, în suflet cu sfială, să nu le tulburăm ale lor priviri. Acolo, o dată pe an, obligatoriu, ne adunăm la Sfânta Marie, casa e iar plină de voci, fratele mai mic, gazdă primitoare şi cu alte prilejuri, ţine cu vigoare rolul de părinţi. Căutăm în minte ani din primăveri cu atâta floare ninsă în copacii din livadă. Se-ndoiau de roadă ramurile toate, iar umbra lor în vară ne era… hotel. Covata cea mare mai stă pe post de barcă într-un colţ de iaz, paşii prin ogradă înfloresc iubire şi vorbe alese până aproape în zori.

Timpul nu iartă. Trec zilele, trec orele, trec anii şi dorul de ei, de părinţi, a rămas aprins, de la ei am învăţat atâtea şi atâtea lucruri. Mi-am tivit sufletul cu cinstea păstrată din vorbele lor, adânci cărări de dăinuire. Egală în priviri îmi este dreptatea, echilibrul vieţii l-am descoperit treptat prin muncă, înflorind mereu în alţi paşi, purtând măcar câte o fărâmă şi din credinţa şi rostul profesiei mele. Am câştigat mult cu sinceritatea şi are încă aripi largi prietenia care îmi dă puteri să privesc direct, în faţă, fără ocolişuri, şi să respir fără teamă. Răutatea am gonit-o chiar şi atunci când, poate, mi-ar fi fost de folos. Nu am uneltit împotriva nimănui şi nu am râvnit la lucrul altuia. Am învăţat să lupt cu provocările clipei şi am crezut în perseverenţa impusă. Tristeţea e firească, am acceptat-o ca pe o soră a bucuriei. Acelaşi mi-a rămas zâmbetul, haină a dimineţilor, până nu se va demoda cu totul. Ca orice om normal am şi defecte, care sunt şi ele nişte prelungiri ale calităţilor. Timpul urzeşte mereu şi nu-i nimeni de vină. În toamna vieţii curg ninse livezi în suflet sărutate de insomniile din cântecele tăcerii devenite meditaţii nopţilor albe. Sprijinindu-mă cu capul pe amintiri adun mereu lumină sărutând umbra părinţilor mei, glasul rădăcinilor – balsam inimii.

Cred că am fost şi izvor şi cărare bătută de timpul îmbrăţişat cu amintiri, acum doar un fir de iarbă, abia zărit, la margine de seară…

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: