Amintiri din epoca de aur a Câmpulungului

„Trecutul e o ţară străină; acolo lucrurile se fac altfel.” (L. P. Hartley – „Mesagerul”)

 Pentru cei obişnuiţi cu epica lui Tucu Moroşanu, cel de-al patrulea, deocamdată, volum de proză, „Sub soarele blajin din Capu Satului” („Junimea”, 2020), este un alt cânt al epopeii pe care acest aed al Bucovinei o ţese din amintiri trăite sau auzite. Statornică ca Pietrele Doamnei şi blajină ca soarele la chindie, lumea lui Tucu Moroşanu, populată cu personaje şi întâmplări aflate la graniţa dintre tragic şi anecdotic, este poate, pentru cititorul de aiurea, o „altă lume”, dar pentru bucovineanul înţărcat cu poveşti din trecut, el însuşi urzitor de epos, aceste cărţi sunt precum odăile lui de acasă, unde la tot pasul dai peste ceva cunoscut. Fie că mângâie „amintirea celor strămutaţi”, fie că-şi înveşmântă în strai literar contemporanii din „baştina sa câmpulungeană”, scriitorul bucovinean pune un bandaj pe rana timpului, recuperându-i din sihăstria uitării.

Toţi cei care i-au comentat opera, atât pe cea lirică, cât şi proza, au sesizat, unanim, dimensiunea atemporală a scrierilor sale, însă e la fel de adevărat că Tucu Moroşanu nu este un martor pasiv al faptelor înfăţişate (de acolo şi uşurinţa cu care vocea narativă din prozele sale trece de la extradiegetic la confesiv), el ne propune o istorie interactivă, la care ne invită să fim martori şi complici. Metabolizat epic, faptul „divers” evocat devine poveste la fel de natural cum omul simplu devine, în lumina faptelor sale, erou.

Aflat la răspântie de imperii, târgul Câmpulungului s-a deosebit, printre altele, prin păstrarea cumpenei timpurilor în echilibru. Aici, timpul curge raportat la trecut, aşa cum o face moş Anton din „Ora de vară”: „În cinci minute-i giumata‘ la trii”, iar schimbarea orei de către „bracurile” oficiale nu are cum să-i tulbure buna orânduială. „Sub soarele blajin din Capul satului”, după cortina de fier, sălăşluieşte o lume, pentru unii bucolică, pentru alţii primitivă şi aspră, care nu a fost iertată de „beneficiile” prefacerilor, dar al cărei nucleu, omenia, a scăpat neatins. Aici, răzeşul, proletarul, intelectualul şi cinovnicul nu doar că vieţuiesc în bună pace, lupta de clasă fiind, cel mult, ironia, dar uneori iau forma unui hibrid insolit, cum este însuşi povestitorul, gospodar din tată-n fiu, cu o „brăţară de aur” bănuit prozaică, însă tovarăş de o seamă valorică cu cele mai de seamă personalităţi ale culturii bucovinene din leatul său literar. Deşi surprinse în flash-uri, aceste personaje sunt atât de distincte şi de sintetice, încât creează tipologii: moş Anton, ţăranul hâtru, meşter la toate, dar mai ales la vorbă, care ştie că în dulceaţa taifasului dres cu holercă stă toată izbânda unei zile de muncă, Gheorghe Valeş din „Sarcină de serviciu”, haiducul manager care ştie a astupa gura târgului de trebuinţele imediate, prin metode balcanice, dar şi să uşureze de bani, fără remuşcări, la un cinstit pokeraş, câte un „greu al pământului”, pentru ca din câştigul obţinut pe căi „nu tocmai ortodoxe” să miluiască pe „oropsiţii sorţii”, Vlad Iron din „Navetă în izmene”, un Mitică bucovinean, stâlpul financiar al întreprinderii sale, iubitor de fotbal şi de spirtoase, şi lista ar putea continua. Întâmplările relatate sunt în mare parte hazlii, dar Tucu Moroşanu nu este un moralist, el „zâmbeşte a râde” dintre pagini, asemeni sfinţilor din primul său volum de proze, lăsând la dreapta judecată a cititorului învăţătura cuprinsă şi desprinsă din ele. Hoţul de barabule e lăsat în seama ofiţerilor superiori, însă lui badea Traian, din „Suflet fără glas”, i se arată revelaţia dreptăţii divine într-o poveste de viaţă aparent străină.

O istorie anecdotică a literaturii câmpulungene recente s-ar putea întocmi din peniţa lui Tucu Moroşanu, dacă acesta şi-ar propune acest demers. Portretele lui Constantin Badersca, Anghel Popa, George Bodea, Ion Filipciuc şi ale altor literaţi ai Câmpulungului sunt vii şi grăitoare, cei care i-au cunoscut trebuie să recunoască extraordinarul talent al autorului în arta imitaţiei, mai ales în cele ale lui Badersca şi Popa, şi întocmite cu umor blajin, aproape evlavios.

Nu-i lipseşte nici autoironia băştinaşului din „Cape Town” de Câmpulung, însă aceasta este atât de subtil strecurată printre rânduri, ca în povestirea „Ora de vară” sau în „Gobaia din Dersca”, încât face din narator cel mai discret, de fapt raisonneur, personaj al său.

Şi dacă timpul va mai avea răbdare cu el şi cu noi, tragem nădejde ca Tucu Moroşanu să ne mai întoarcă cu faţa către trecut cu noi suite de povestiri, aceasta pomenită fiind numai jumătate la cinci.

LUMINIŢA IGNEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: