30 de ani de nouă viaţă monahală la Voroneţ

Tezaur al istoriei şi înaltelor trăiri

Elena Simionovici despre „Judecata de Apoi” (foto: Gheorghe Zărnescu)

Voroneţ, un tezaur al istoriei, culturii, trăirilor sau al şoptirii Rugăciunii lui Iisus. Cine poate scrie îndeajuns despre nevoinţa ascunsă de ochii celor mulţi, a sihaştrilor care au preferat întâlnirea cu Dumnezeu în detrimentul celei înşelătoare şi parcă niciodată dispusă să întâlnească Lumina?

Călugării de la Voroneţ ori din neştiute şi felurite locuri au căutat o altfel de imagine, a Împărăţiei veşnice. De aceea, mănăstirile constituie tezaur al simţirilor înalte, ştiind că nevoinţele şi lacrimile călugărilor ajung la Dumnezeu înainte de a fi cunoscute de către oameni.

Am primit invitaţie să particip la sărbătoarea Mănăstirii Voroneţ, sub înaltul patronaj al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, moment de cinstire a mănăstirii cunoscute până departe, mai apreciată decât neprietenii care nu cinstesc istoria, nici nu iubesc întâlnirea cu Dumnezeu şi cu sfinţii, cu marii sihaştri şi cuvioşi care au îndrumat Moldova odinioară şi o mai îndrumă încă tainic.

Din vizitele mele la Voroneţ, întreprinse într-o vreme când chiliile mănăstirii erau încă ferecate, înainte de 1989, situaţie în care s-a aflat ctitoria ştefaniană vreme de vreo 200 de ani, am înţeles cât de greu este să nu respecţi dorinţa ctitorilor. Valoarea unei aşezări monahale o constituie nu doar zidurile, ci mai ales funcţionarea acesteia, potrivit scopului pentru care a fost ridicată, ca loc al sfinţeniei şi îmbogăţirii duhovniceşti, iar dacă cineva este iubitor al istoriei trebuie să lupte mereu pentru ca destinaţia iniţială să dăinuiască.

Îmi amintesc despre Voroneţ şi culorile care par a fi zămislite din înaltul cerului. Albastrul de Voroneţ. Mi-l amintesc pe Mântuitorul Hristos primind darul ctitoriei, cum arată tabloul votiv, chipul iscusitului sihastru Daniil, de unde am învăţat să-i pictăm pe sihaştri şi ierarhi, după chipul măiestrit al Mitropolitului Grigorie Roşca. Ştim că e bine să fie aşezate pe ziduri chipurile lor, dar mai ales în rugăciune, pentru a nu le uita. Sunt încă atâtea alte amintiri care ne duc cu gândul la Voroneţ, mai ales pe cei născuţi nu prea departe de măiastra zidire.

Dintre mănăstirile Bucovinei păstrate în Tezaurul UNESCO, Voroneţul are taina lui…

Împlinirea a 30 de ani de la reînfiinţare este marcată şi prin cartea Sfânta Mănăstire Voroneţ, trei decenii de la reînfiinţare, apărută la Editura Muşatinii, Suceava, 2021, a cărei autoare este monahia Elena Simionovici. Citind paginile inspirate ale scriitoarei păstrătoare de duh monahal şi cronică, dar şi a tainelor care merg dincolo de lespedea mormântului, înţelegem bucuria agonisită în răstimpul de când Mănăstirea Voroneţ şi-a redeschis porţile. Lecturând, am întâlnit cuvinte şi imagini deosebite, multe dintre ele neavând nevoie de vreo tâlcuire. Sunt şi multe alte trăiri pe care autoarea, dar şi celelalte călugăriţe ale Voroneţului, le-au dăltuit de-a lungul timpului pe lespedea inimii.

Îi îndemn pe slujitorii Bisericii şi pe toţi iubitorii istoriei să nu piardă lectura noii cărţi. Vor afla în paginile ei iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, cuvinte despre cele două stareţe ale mănăstirii, cuvinte închinate prinţilor şi demnitarilor, clericilor, scriitorilor, managerilor şi restauratorilor, români şi străini, care au poposit acolo. Dar vor găsi, în primul rând, mărturisirile unui suflet care se uită des spre cer.

Din evocări mă voi opri asupra celor care sunt creatori ai cuvântului şi mânuitori ai penelului, care vor înţelege că la judecată oamenii nu vor da răspuns nu numai pentru faptele lor, ci şi pentru impactul pe care creaţiile lor le vor fi făcut asupra sufletelor care au citit, privit şi ascultat. Nu vor avea aceeaşi plată dacă au turnat în paharul cititorului sau privitorului otravă sau elixir, dacă au mângâiat, dând nădejde, sau au zgâriat cu durităţi de limbaj şi imagine. 

Monahia Elena Simionovici vorbeşte despre primul preot slujitor al Voroneţului, după redeschiderea mănăstirii, pe care l-am cunoscut la Schitul Icoana, în preajma Mănăstirii Neamţ. Născut în comuna natală a Patriarhului Nicodim, a trăit cu intensitate viaţa monahală şi slujirea Sfântului Altar. La Icoana, părintele Paramon ucenicise în preajma unui sihastru, care a iubit liniştea şi a rectitorit schitul aflat nu prea departe de locul unde fusese ascunsă icoana Odighitria – Îndrumătoarea, de la Mănăstirea Neamţ. A trecut şi pe la Suceava, apoi la o vârstă încă tânără, după ce a slujit puţin la Voroneţ, s-a mutat către cele veşnice.

Monahia Elena vorbeşte şi despre duhovnicul cu barba albă ca neaua, nimeni altul decât părintele Tarasie Murgoci, care a vieţuit în ctitoria voievodală de la Slatina, fiind ucenicul cunoscutului îndrumător de obşti Cleopa arhimandritul, apoi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi în Lavra de la Neamţ. Duhovnic al obştii de la Voroneţ, poposea uneori pentru slujbe şi rugăciuni de dezlegare. Scriitoarea lucrării spune că avea barba şi pletele ca neaua. E drept, trecuseră anii peste el. Drept ca lumânarea, dar uşor clătinat de vântul vieţii, sprijinit uneori într-o cârjă, cânta printre lacrimi, cu voie bună, troparul Prea-cuvioasei noastre maici Parascheva.

Şi eu l-am reîntâlnit după împreuna-slujire la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, peste ani, la Mănăstirea Neamţ. Când m-a văzut, a cântat de departe troparul alcătuit special în 1996, la aducerea moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi: Fiu al Galileei şi frate al lui Petru…

Înălţase glasul, iar lacrimile îi inundaseră obrajii. Despre lacrimile sale vorbea şi maica Elena, amintind cum se îneca în plâns când cerea pentru maici dezlegarea. Mărturisea întotdeauna când venea la Voroneţ din ispitele călugăreşti şi încercările vieţii, dar mai ales din bucurii. Maica spune că toată obştea îl aştepta ca pe o sărbătoare binecuvântată. După mărturisirea la părintele Tarasie simţeau că multe pietre din povara lor s-au dus cu nopţile care trecuseră. Aşa a fost bătrânul Tarasie…

Apar şi numele unor oameni puţini cunoscuţi, dar prieteni ai lui Dumnezeu după fapte şi credinţă. Fie că s-ar numi Rozalia, Aurora, Victoriţa, badea Nicanor sau alţi închinători ai Voroneţului, sunt creştini de toată isprava, care au arătat generozitate şi alese calităţi, cum îi şade bine oricărui ucenic al Domnului.

Despre badea Nicanor, maica Elena spune că îşi punea costumul naţional, îşi răsucea mustaţa straşnică, îşi netezea părul ca neaua şi ajungea la Voroneţ. Cu mătuşa Saveta, uneori, alteori singur. Acest creştin pelerin la Voroneţ a vorbit studenţilor, le-a oferit argumente peremptorii, care i-au lăsat fără replică. Avea trăire înaltă şi scria versuri despre bucuria de a fi închinător la Voroneţ. 

Cartea monahiei Elena Simionovici este un dar preţios, asemenea unei raze de lumină, izvodită în clipele de aşteptare pascală, pe care autoarea îl oferă, din prisosul inimii şi ostenelii, celor care aşteaptă Învierea sufletelor şi se bucură de primăvara duhovnicească.

† TIMOTEI PRAHOVEANUL

 Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: