Teodor Ilincăi, tenorul de renume mondial din satul lui Labiş, pe marile scene lirice ale lumii

Este mezinul unei familii cu 13 copii din Mălini. E tenor, dar este şi poet, are deja două volume de versuri. E prezent pe marile scene ale lumii (Hamburg, Dresda, Munchen, Hanovra, Viena, Macerata, Perelada, Berlin, Londra, Bruxelles, Paris, Marseille, Toulouse, Laussane, Bodrum, Tokyo, Sydney, San Diego etc.) fiind printre cei mai apreciaţi tenori din România şi – să nu ne ferim să o scriem – din toată Europa. Are 38 de ani. În curând se va căsători. N-ar emigra niciodată, fiindcă îi iubeşte prea mult pe români. În muzică, a început cu oboiul, la Suceava. Are trei fraţi absolvenţi de Teologie, doi sunt preoţi. Teodor Ilincăi are o biografie impresionantă, dar ce este fundamental la tenorul nostru, ca la toţi oamenii de valoare, este că nu se împăunează cu succesele sale. Unul dintre marile sale regrete este că nu are loc la Opera Naţională din Bucureşti, cu toate că… „Am cântat în majoritatea operelor importante din lumea asta”.

– Mă bucur foarte mult că am reuşit să ne vedem în această perioadă nu prea plăcută pentru noi toţi de altfel, dar cu atât mai mult pentru artişti. Pentru tot ceea ce ai construit în cariera ta, noi avem a-ţi mulţumi şi vreau ca cei de acasă să afle povestea ta aşa cum nu a mai fost spusă în România, cu atât mai puţin în Suceava, pentru că faima ta este cu adevărat în floare peste hotare, în timp ce noi nu ştim atât de multe despre tine… Şi de aceea credem că e timpul să afle şi cei din ţara noastră!

– Aşa se întâmplă de obicei, există o zicală care spune că nu poţi să fii profet în ţara ta! Şi din păcate este adevărată, dar nicio problemă, noi ne străduim să facem cunoscut publicului activitatea noastră.

– Ştiu că te-ai născut în judeţul Suceava, la Mălini. Ce are pământul Mălinilor, de vă dă atâta talent şi atâta determinare în viaţă?

 – Probabil peisajul, moştenirea lăsată de strămoşii noştri, moştenirea populară, folclorică. Cred că de acolo se trage seva noastră şi faptul că am fost întotdeauna îndrăgostiţi de libertate. Noi am fost liberi, şi cei de acolo de la mine din Mălini au fost liberi, răzeşi adevăraţi. Sunt atât de fericit că m-am născut la ţară, pentru că am avut posibilitatea să am o copilărie mai ceva decât a lui Creangă!

– Părinţii tăi cu ce se ocupau?

– Tatăl meu, care din păcate nu mai este printre noi, ne-a părăsit când eu aveam doar 8 ani, era un simplu şofer pe tractor sau pe maşini mari, iar mama nici ea nu mai este printre noi, de meserie mamă şi om bun. Eu sunt al treisprezecelea, de aceea afirm că mama s-a ocupat în exclusivitate de noi şi de munca câmpului.

– Cum a fost acasă, cum ai înţeles-o pe mama, cea care s-a zbătut pentru voi după ce nu a mai fost tata?

– La început nu prea am înţeles, dar înţeleg acum şi cred că nu e târziu. Timpul nu mai poate fi dat înapoi şi de foarte multe ori ştiu că o necăjeam pentru că eram foarte răi, pentru că aveam libertate, fiind la ţară, prin pădure, prin munţi, cu mieluşeii, cu puii, cu bobocii. Era o libertate specială, pe care cei de la oraş nu cred că pot să o înţeleagă sau o înţeleg parţial atunci când mai merg la ţară la rude, dar nu este acelaşi lucru.

– Îţi aminteşti să o fi văzut vreodată pe mama ta plângând?

– Da! De foarte multe ori, dar lacrimile ei o făceau să fie mai puternică. Am încercat să-mi iau revanşa dedicându-i o poezie.

– Care este lecţia supremă pe care ai învăţat-o de la tatăl tău?

– De la tatăl meu, dragostea. Dragostea pentru copii, dragostea pentru viaţă.

– Şi de la mama? Ce pildă ţi-a oferit ea care te-a călăuzit în tot parcursul tău profesional, peste tot pe unde ai mers?

– Este ceva corelat şi cu ortodoxia, pentru că mama a fost o ortodoxă convinsă, iar noi am fost crescuţi în acest spirit, ceea ce îmi spunea ea este foarte bine legat de ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. Mama îmi spunea aşa: „Faci ce vrei tu, dar ai grijă!”. Asta m-a călăuzit pe tot parcursul vieţii.

– Care erau şansele pentru un băiat de la ţară, dintr-o familie cu 13 copii, cu o mamă care s-a zbătut pentru fiecare dintre ei…? Cum a fost parcursul tău? Ştiu că ai făcut ciclul gimnazial în Suceava, la Colegiul de Arte „Ciprian Porumbescu”, şi mă întrebam cum ai ajuns acolo. Cine ţi-a descoperit talentul pentru muzică?

– Talentul pentru muzică l-am avut de când m-am născut. Îmi povestea mama odată că era încheierea programului tv, înainte de Revoluţie, când se cânta imnul, şi normal că la acea oră eu dormeam, dar mă sculam, cântam şi eu imnul, după care făceam „nani” la loc. Practic, m-am născut în muzică, pentru că mamei mele îi plăcea să cânte, fraţilor mei le place foarte mult să cânte. Au fost atraşi spre cântul vocal sau instrumental. Mulţi dintre ei, în momentul în care m-am născut, ştiau deja să cânte la chitară, la mandolină, la muzicuţă, la diverse fluiere, ca autodidacţi.

– Cine a avut determinarea de a te înscrie la un liceu vocaţional de arte?

– Mama şi fraţii, câţiva dintre ei. Cei care erau acolo în zonă şi care au înţeles că sunt înclinat mai mult decât ei spre muzică, au spus să facem o încercare, deşi mi-a fost foarte greu, pentru că banii erau puţini, cred că la toată lumea din zona noastră în perioada respectivă, dar ne-am descurcat.

– A urmat liceul!

– Primii trei ani de liceu i-am făcut la Borca, în judeţul Neamţ. Aceşti ani au fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Acolo am acumulat atât de mult! Închipuiţi-vă un liceu la ţară de nivel mult mai ridicat decât multe licee din Bucureşti. Eu, ce activităţi am avut acolo, nu am avut în Bucureşti! Era trupă de teatru, erau cenacluri literare, trupă de dans popular. Toate acestea le-am făcut acolo. Am plecat de acolo pentru că am simţit că pot să fac mai mult. Orice copil are şanse egale în viaţă. Dar ţine de voinţă. Maestrul meu de canto, regretatul Corneliu Fânăţeanu, spunea aşa: „Dorinţa de a deveni! Acest lucru este cel mai important la un artist!”.

– Ai plecat din Suceava, ai ajuns la Borca, iar de la Borca la Bucureşti…

– La Borca am studiat filologie. Sunt foarte bucuros că am făcut filologie! Am aflat şi altceva în afară de muzică! Nu este importantă doar muzica pentru mine. Nu este viaţa mea. Muzica face parte din viaţa mea, dar muzica nu este viaţa mea! Viaţa mea înseamnă atât de multe lucruri. Înseamnă lectură, înseamnă pescuit, înseamnă mişcare, înseamnă poezie!

– Cum ai ajuns la Bucureşti?

– Am mers la concursul TVR „Ploaia de stele” la Bucureşti, încercând să-l imit pe Elvis. N-au fost de acord. Mi l-au „dăruit” pe Roy Orbison cu „Pretty woman”. A fost foarte interesantă experienţa. Am ajuns până în semifinale. La „Ploaia de stele” am întâlnit o persoană care mi-a propus să facem o trupă de muzică pop în Bucureşti (se numea Paul Gărdescu, astăzi profesor la Londra), aşa m-am transferat la Liceul „Constantin Brâncoveanu”. Trupa nu s-a concretizat, dar avantajul a fost că am rămas în Bucureşti. Nu ştiam ce să fac, încotro să mă îndrept. M-am hotărât foarte rapid să dau la Conservator, fără nicio pregătire, fără nimic, iar la muzică psaltică, unde am fost eu admis, erau doar zece locuri. Eu am intrat al unsprezecelea, adică primul sub linie la locurile cu taxă. Nu aveam bani să plătesc! A trebuit să renunţ şi m-am angajat profesor suplinitor necalificat în satul Periş, aproape de Bucureşti. Dar şansa a făcut ca după o lună să primesc un telefon şi mi s-a spus că s-a eliberat un loc. Am avut o şansă enormă. Nu mi-ar fi făcut plăcere să fiu la cu taxă. Vă spun sincer. M-am gândit că un an de zile am timp să mă pregătesc şi mă reîntorc fără nicio problemă. Dar între timp s-a înfiinţat „Bravo bravissimo”, emisiune-concurs prezentată de Dan Bittman, care astăzi îmi este prieten. „Bravo bravissimo” mi-a deschis puţin viziunea asupra muzicii mai în profunzime.

– Fraţii tăi către ce domenii s-au îndreptat?

– Unul dintre ei este mecanic auto profesionist. Am doi preoţi în familie. Unul dintre ei este în Spania pentru comunitatea ortodoxă din Calatayud, aproape de Zaragoza, celălalt este preot în Bucovina, în satul Iaslovăţ, unul este cântăreţ bisericesc în satul natal, Mălini, altul a făcut Teologie şi este cântăreţ bisericesc şi profesor de religie. Mulţi dintre ei s-au îndreptat spre latura spirituală. Chiar şi eu am fost la un pas de a studia Seminarul şi apoi Teologia.

– Când aţi fost ultima dată toţi 13 la o masă?

– Este foarte greu să ne întâlnim cu toţii. Ultima dată am fost cu toţii la nunta fratelui cu numărul 12. Sunt câţiva ani de atunci. Astăzi, din păcate, nici nu mai putem fi cu toţii pentru că dintre noi au mai plecat la Domnul. În rest, ne vedem câte şase câte şapte, pentru că sunt plecaţi în străinătate. Ajuns în Bucureşti am stat o perioadă la fratele meu, profesor de sport în capitală, soţia lui, coincidenţă, este profesor de muzică, un muzician excepţional. Am stat la ei o perioadă, după care m-am mutat la cămin.

– Cum au fost anii în care ai stat la cămin?

– Am stat în mai multe cămine studenţeşti, am stat la „Material rulant” lângă Podul Grant, îmi amintesc că erau nişte condiţii puţin improprii, dar am încercat noi să ne facem viaţa frumoasă acolo. Am făcut noi curăţenie în cameră, mâncarea la cantină era bună, pentru că se ştie că mâncarea la grămadă este bună.

– După ce ai terminat Conservatorul în Bucureşti, ştiu că ai mers la o preselecţie pentru un loc în corul Operei Naţionale…

– Dar am mers la această preselecţie din timpul facultăţii, fiind un job care mă ajuta şi financiar, iar înainte să merg la preselecţie am făcut parte şi din Corul Radio o perioadă, am încercat şi la Filarmonică la câteva repetiţii. Nu-mi găseam locul! Înainte să fiu în aceste coruri am cântat în cor de biserică, am avut corul meu pe care-l dirijam, un cor de băieţi, şi am cântat pe la diverse biserici din Bucureşti. Sau atunci când era nevoie de mine am făcut şi pe cantorul bisericesc, pentru că i-am avut pe fraţii mei înclinaţi spre latura aceasta şi atunci am învăţat de la ei muzică psaltică, Tipicul, Rânduiala. Le ştiu pe toate şi acum. Nu mă simţeam atras neapărat de operă. O spun sincer. Cineva din stafful „Bravo bravissimo, care nu mai este printre noi din păcate, este vorba despre redactorul muzical Călin Marian, de la TVR, fiind mare pasionat de operă, a simţit în glasul meu acel ceva! Şi mi-a propus nişte canţonete pentru „Bravo bravissimo”, cu ajutorul cărora am câştigat concursul până la urmă. Toate acestea mi-au îndreptat în cele din urmă paşii către o carieră de solist la Operă. Trebuie să menţionez că, fiind în cor, realizam că invitaţii aduşi din străinătate nu erau întotdeauna de cea mai bună calitate. Şi mi-am spus că pot fi mai bun decât ei! Şi după un an de zile am dat audiţie să fiu solist, în 2006. Şi am reuşit, am luat audiţia.

– Care a fost primul spectacol la care au asistat fraţii tăi, familia ta?

– Primul spectacol la care au venit fraţii mei, o parte din ei, a fost debutul meu ca solist pe scena Operei Naţionale, în spectacolul „Motanul încălţat” de Cornel Trăilescu, o operă excepţională din toate punctele de vedere.

– Pregătirea ta a continuat alături de Maestrul Corneliu Fânăţeanu?

– Pentru mine Corneliu Fânăţeanu a fost cel mai important în cariera mea. Mai ales în momentul în care mi-am început cariera internaţională. Atunci când am reuşit să fiu solist la Opera Naţională din Bucureşti, nu lucrasem cu absolut nimeni. Am intrat la Operă prin prisma talentului şi atât. Aveam voce, dar nu ştiam ce să fac cu ea.

– Cum l-ai cunoscut pe maestrul Fânăţeanu?

– Cu maestrul Fânăţeanu e o întreagă poveste! M-a refuzat la început, când am încercat să lucrez cu el. Avea prea mulţi pe cap, iar eu nu eram cu o tehnică extraordinară. Mi-a spus să mă controlez la gât, să văd dacă am ceva şi să vin după şase luni. Aşa am şi făcut. L-am ascultat. După 6 luni tot nu era convins că trebuie să mă ia. Şi m-a întrebat dacă mai am fraţi, surori care cântă. I-am răspuns că mai am nouă fraţi şi trei surori. Mi-a spus: „Gata! De mâine vii la lucru!”

– A urmat Bursa la Viena! Cum ai intrat în cărţi pentru momentul acesta?

– A fost o audiţie la Operă. Ţin minte că am cântat nişte arii foarte dificile! „Minte de tenor!” Atunci când tehnica ta nu este atât de sudată şi să cânţi aria celebră din „Fiica regimentului” cu cele nouă douri?! Dar am reuşit! Mi-au oferit această bursă, care m-a ajutat enorm pentru că am văzut cum se lucrează la detalii. Noi, românii, trebuie să învăţăm mai mult cum să lucrăm la detalii. (Va urma)

 LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: