Buchiseli. Numele obligă !

Dintru început, supunem atenţiei câteva citate din presa electronică, întâlnite (la rubrica „Opinii”) pe site-ul unei publicaţii importante:

  • „Feţe şi dosuri pe care (noi, copiii –n.n.) le foloseam în loc de bani, atunci când începusem să deprindem tainele jocului de barbut.”;
  • „le înjuraseră cu năduf atunci când stătusem de vorbă” (evz.ro, 19 septembrie 2020);
  • „le-am (fi? – n.n.) considerat glorioase dacă ne limitam la ceea ce fusesem învăţaţi.” (evz.ro, 5 septembrie 20202).

Motivul pentru care cele trei fraze au fost aşezate împreună în deschiderea episodului de faţă al buchiselilor este prezenţa în cuprinsul fiecăreia a unor forme verbale de mai-mult-ca-perfect care ilustrează un tip de abatere de la normele morfologice actuale. Abatere care – îndrăznim să spunem – intră în contradicţie cu un anumit sens pe care-l sugerează (e drept, în regim de omonimie) însuşi numele timpului (aparţinând modului indicativ) implicat aici. Chiar da-că perfect, în acest caz, înseamnă „(timp) trecut”, acelaşi cuvânt evocă şi desăvârşirea, încât e fi-resc să-i aplicăm formei verbale astfel denumite exigenţele derivate din omonimia cu pricina. Sau, cum s-ar putea spune, numele obligă. Ceea ce nu înseamnă că în conjugarea la timpul imperfect al aceluiaşi mod verbal ar trebui să promovăm…neglijenţa. Să ne referim însă la cerinţele gramaticale ale mai-mult-ca-perfectului.

Toate cele trei verbe subliniate sunt de persoana I plural (sau persoana 4, cum o numeşte GALR), care, asemenea celei care-i urmează în paradigmă la acelaşi număr – persoana a II-a – , este afectată de o tendinţă de scurtare / simplificare pusă în evidenţă de citatele de mai sus: absenţa elementului desinenţial (mult mai rar pierdut la cea de a III-a persoană de plural, după cum se dovedeşte chiar şi în citatul al doilea prin forma înjuraseră, dar şi prin alte verbe din articolul respectiv). Variantele corecte pentru cele trei verbe sunt începuserăm, stătuserăm, fuseserăm.

Istoricul acestei particule este destul de complex. Ea a lipsit în vremuri vechi şi la perfectul simplu (vezi formele arhaice văzum, tăcum, făcum, şezum, plânsem, dintre care unele ne amintesc de versuri ale mitropolitului Dosoftei – „acolo şezum şi plânsem / la voroavă ce ne strânsem”). Vorbitorii, în timp, au procedat la o inovaţie, „din necesitatea de a diferenţia” formele acestui timp. Sub influenţa formei de persoana a III-a plural, s-a inserat -ră- şi la primele două persoane de plural, ca o marcă a acestui număr, drept care a fost ulterior introdusă şi la persoana a III-a a mai-mult-ca-perfectului şi, în continuare, la celelalte două persoane de plural ale acestui timp. Al. Graur („Gramatica azi”, Bucureşti, 1973, p.23) menţiona că „oficialitatea s-a opus acestor inovaţii, care de-abia în 1954, în prima ediţie a Gramaticii Academiei, au fost deplin acceptate”. Evoluţia a fost, aşadar, dificilă, iar pentru situaţia actuală, GALR (2005) consideră că, pentru oscilaţiile încă relevante ar fi „reprezentativ textul următor: Nici nu ne dăduserăm seama cât de adânc intrasem dimineaţa în viroagă. (M. Cărtărescu, Travesti)” –  vol.I, p.434. Altfel spus, chiar şi la un prozator de prim-rang apare, pe lângă o formă corectă, una eronată.

Cât priveşte provenienţa acestei particule, nu există certitudini, deşi, la prima vedere, originea ar fi în perfectul latinesc. „Istoria limbii române” editată în 1965 sub auspiciile Academiei menţionează că ea „se explică, se pare, dintr-o formă din latina dunăreană în –arant, *-irant (…), şi nu din –runt, desinenţa de persoana a 3-a plural a perfectului latin.” (vol.II, p.264).

Mai important însă decât istoricul acestui element desinenţial este riscul de afectare a corectitudinii (apreciată conform normelor actuale) prin absenţa lui acolo unde-i este locul. DOOM2 consideră că formele fără el la plural sunt „învechite / populare” şi recomandă folosirea ambelor desinenţe (-ră+m, respectiv -ţi) în zona pluralului.

„Perfecţiunea” normativă este afectată la acelaşi timp verbal şi de o altă abatere destul de frecventă. Această a doua „capcană” a fost abordată într-o ”Pastilă de limbă” de către realizatorul rubricii cu acest nume, Radu Paraschivescu (vezi digi24.ro). De data aceasta „perfecţiunea” este subminată, mai ales, în cazul unor verbe „de conjugarea a doua (a părea, a plăcea, a tăcea etc.) şi de conjugarea a treia (a merge, a plânge, a face etc.). La persoana a doua singular, există vorbitori care umblă la terminaţia -şi şi-l elimină, nu se ştie de ce, pe ş, lăsându-l pe i singur în capcana terminaţiei incorecte”. Exemplificări: terminasei (pentru terminaseşi), făcusei (făcuseşi). Şi alte site-uri paralingvistice acuză asemenea erori: (tu) plecasei, spusesei, primisei, luasei, văzusei etc. În toate cazurile, desinenţa -şi este înlocuită greşit cu i.

În final să subliniem încă o dată că, precum nobleţea, perfecţiunea obligă!

I.NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: