Ana Blandiana, SORĂ LUME, Editura Humanitas, 2020

Când deschid o nouă carte, nu obişnuiesc să citesc prefaţa sau postfaţa pentru a nu-mi imprima o anumită atitudine faţă de ceea ce urmează să aflu. De data aceasta, fără să ştiu de ce, am citit gândurile prozatoarei Ana Blandiana prezentate succint pe coperta a IV-a. Am zâmbit cu bucurie regăsind una din cele mai alese trăiri – compasiunea –, pe care am încercat-o şi eu în călătoriile mele.

Nu voi spune gânduri preţioase, ci doar ceea ce am simţit citind cartea, nu ca un critic literar, ci ca un simplu cititor: ce mi-a plăcut în mod deosebit, ce m-a bucurat, ce m-a întristat din culorile izvorâte din călătoriile scriitoarei în lumea largă şi din sentimentele pe care aceasta le-a trăit cu profunzime.

Nu voi enumera festivalurile de poezie pe care le-a onorat cu distinsa sa personalitate, rangurile pe care le-a obţinut ca semn al aprecierii mondiale, limbile în care i-au fost traduse poeziile sau lansările cărţilor sale în cele mai îndepărtate ţări din lume. Voi aminti doar câteva bucurii sau tristeţi pe care autoarea, cu delicateţe, le-a strecurat şi în sufletul meu.

Plecase spre Tokyo, bine documentată cu ce este mai valoros în cultura şi istoria Japoniei. Întrebată ce ar dori să afle în cele şapte zile în calitate de opinion leader, a răspuns că ar dori să viziteze şi o mănăstire zen. La ora stabilită printr-un program riguros, însoţită de translatoarea japoneză ce studiase la Paris şi care nu văzuse nicio mănăstire din ţara sa, au ajuns cuprinse de emoţie la poarta mănăstirii. Au găsit o sonerie discret acoperită cu frunze pe un zid înalt şi au sunat. Uşa s-a deschis imediat, ca şi când „cineva ne-ar fi aşteptat uitându-se la ceas dincolo de ea. Ne aştepta o călugăriţă foarte bătrână, foarte impunătoare – am dedus că era stareţa şi ştiam că are 90 de ani -, sprijinită într-un baston şi ciudat de dreaptă.“ (p.323)  Le aştepta, le-a vorbit cu o voce uşor cântată, iar ce spunea suna ciudat. Traducătoarea îşi găsea cu greu cuvintele. I se părea ceva cunoscut, înţelese că erau propriile versuri trecute prin traducere în japoneză, apoi în franceză de translatoare. După servirea ceaiului, cu tot ceremonialul, a primit în dar o carte groasă, în engleză, pe care scria simplu Zen. Era opera de o viaţă a stareţei, membră a familiei imperiale. A zâmbit când a scris dedicaţia în limba engleză, iar Ana Blandiana a înţeles, încremenită de uimire, că era propria ei poezie. Uluitor „era faptul că stareţa de 90 de ani a unei mănăstiri zen din Kyoto o ştia pe dinafară.” (p.325)  Ana Blandiana mărturiseşte că a fost fericită „să fie martorul frumuseţii acestei intense tradiţii a ospitalităţii nipone, a primirii străinului din afara insulei în inima ei, diferită de a lui. Nu faptul că eu am fost acel străin avea importanţă, ci faptul că  un străin putea fi primit astfel într-o insulă!” (p.326).

Oamenii hăruiţi de bunul Dumnezeu cu suflet mare şi minte luminată se pot bucura de ce-i frumos în această lume tot atât cât se pot întrista de cele amare.

Strălucirea festivalurilor de poezie din ţările Europei se completează în paginile cărţii şi cu imagini sumbre ale altor culturi şi istorii. Cutremurătoare sunt paginile despre Africa de Sud, cu Festivalul de poezie de la Durban. În acea ţară, unde albii, care îşi pierduseră puterea politică, dar o păstraseră pe cea economică, îşi construiseră într-o zonă mirifică o localitate Satul elisabetan, alături de altele ce păreau „machete didactice ale unor stiluri de arhitectură ale Europei” (p.351)  Însoţitoarea sa, asistentă la Catedra de literatură a Universităţii, i-a propus să-i arate şi un alt fel de a se locui în Africa de Sud. Vedea pentru prima dată un bidonville şi se gândea că, deşi cunoştea noţiunea, realitatea o depăşea: „era greu să deosebeşti locuinţele de gunoaiele care le înconjurau şi gunoaiele, de copii care se jucau printre ele, dar era şi mai greu să-ţi imaginezi naşterea, viaţa şi moartea unor fiinţe umane în acel peisaj.” (p.351).

O relatare ce mi-a atras luarea aminte are în centru o onorabilă familie de doctori din Bucureşti care, din diferite motive, a reuşit să ajungă în Statele Unite. Întreaga poveste este o aventură amară, pe care citind-o te întrebi dacă preţul libertăţii nu este prea mare. Ana Blandiana a cunoscut drama acestei familii fiind invitată la „International Writing Program” care funcţiona în Iowa City. Doctorul a participat la un congres în Elveţia, a uitat să se întoarcă în România, a emigrat în America şi, după ani grei de aşteptări, a reuşit să-şi aducă şi familia. Invitată în casa lor, le-a ascultat povestea suferinţelor îndurate de-a lungul multor ani. L-a întrebat direct pe doctor: „- Domnule doctor, acum, când toate suferinţele au trecut şi povestea s-a încheiat cu bine, credeţi că a meritat să le înduraţi? Ce vă lipsea cel mai mult acolo, atât de mult încât să vă daţi viaţa peste cap, să riscaţi totul pentru a-l obţine? /-Aş păcătui dacă aş spune că o duceam rău, eram amândoi doctori, aveam o locuinţă frumoasă, maşină. Ceea ce ne lipsea era libertatea de a călători. /-Ce ţări aţi văzut de când sunteţi liberi? /-Încă n-am avut răgazul de a călători… Acum nu ne permitem nicio clipă liberă, avem gărzi peste gărzi, trebuie să plătim casa, taxele fetelor, trebuie… trebuie…”. Răspunsul doctorului i-a trezit amara meditaţie: „nu cumva libertatea este importantă doar în măsura în care nu există.” (p.332).

Acest mod de a gândi l-am întâlnit şi în alte pagini în care autoarea emite judecăţi de valoare despre celebritate şi preţul ei. Refuzând un reporter francez de la emisiunea „Les quatre vérités”, acesta s-a simţit uluit, jignit, neputând să accepte situaţia, Ana Blandiana conchide ferm că „o celebritate este importantă nu în sine, ci doar în măsura în care se ştie că este o celebritate.” (p.100) De altfel, aproape fiecare capitol al cărţii se încheie cu o frază aforistică.

Concluzia întregii cărţi este precizată chiar de autoare:  „În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al ţării. Acum este vorba despre lume. O lume pe care am încercat să o descopăr, să o înţeleg şi care… mi-a lăsat sentimentul tulbure că n-o cunosc cu adevărat nu pentru că nu am fost în stare să o înţeleg, ci pentru că ea nu se înţelege pe sine.” (p.9)

Din toate întâmplările  relatate, unele cu umor, altele cu plânset de jale, se desprinde felul de a gândi, de socoti lumea – sora lume – cu înţelepciune, cu empatie, cu compasiune, cu zâmbet îngăduitor, cu fior elegiac. Toate aceste atitudini o arată pe poeta şi prozatoarea Ana Blandiana un Om de aleasă cultură, cu gândire de adânc trăitor, de luminat observator al lumii în care trăim şi pe care ar dori-o mai bună pentru toţi. Secvenţele citate sunt câteva gânduri ale unui cititor care a trăit alături de scriitoarea Ana Blandiana clipe de bucurie, de amărăciune, de nădejde în timpuri mai bune, de tristeţe pentru nedreptăţi datorate oamenilor. Îmbinând armonios observaţia fină cu înţelegerea profundă a unor realităţi dureroase, prozatoarea a reuşit să trimită spre oameni o carte rară, în care sora lume se regăseşte cu toate ale sale.

Monahia
ELENA SIMIONOVICI

Print Friendly, PDF & Email

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: