Trăim într-o lume „haotică, caragializată, atinsă de sminteală” remarca A. D. Rachieru în sensibilul „In memoriam. Ion Paranici”. Ce-i rămâne unui poet, decât să ardă în cuvinte, precum i se întâmplă uneori fluturelui care se apropie prea mult de lampă. Dar această ardere nu se transformă în cenuşă, ci în cristale de cuvinte adunate cu har şi hărnicie în poezie, ce devine balsam şi lumină interiorizată până la disoluţie, încât poetul se transformă în cuvinte. Pentru poeta Luminiţa Ignea, aflată la cel de al treilea volum, acesta intitulat „Fluturele de lampă”, cuvintele vin din harul nativ şi din îndelungi lecturi de carte, de poezie bună şi au îndrăznit, poate cam târziu( dar niciodată nu e prea târziu pentru cultivarea frumosului), să irupă la lumină, către cititori. La o primă lectură ne întâlnim cu o poezie intelectualizată, dar o sondare mai atentă a versurilor dezvăluie o creatoare ce simte nevoia ruperii unor bariere, a unor cărări bătătorite, o nevoie de personalizare, de unicitate. Luminiţa Ignea se adresează cititorului modern de poezie, care nu acceptă fetişurile şi caută sensuri dincolo de cuvinte. Însăşi poeta consideră că e „greu să te ridici la înălţimea visului tău” (manualul solipsistului începător), într-o lume atât de legată de terestru ca cea de azi, când„poezia este chemată la bară”( penală). Poeta nu scrie pentru a „muri într-o carte”, ci dintr-un impuls lăuntric, menit de ursitoare la naştere, poezia fiind cea care „o trăieşte”, viaţa însemnând poezie şi scris, care o îndepărtează de moarte, căreia „îi cer doar poezia/ ce-n viaţă mă mai ţine/să-mi sorb vremelnicia/privind adânc în mine”( poezie cu vedere la viaţă). Conştientă de valoarea scrisului său „sunt ciorna scrisului divin”, poeta continuă să se interogheze, adesea autopersiflant (chiar şi în poemul care dă titlul volumului sau în „studio de caz”, „trinitas” ş.a.), să şlefuiască învelişul cuvintelor până la limpezime supremă, în pofida adevărului că lumea nu mai merge azi la bibliotecă, nu mai are nevoie de poezie. Spre „marea tăcere” poeta se „scurge” prin cuvânt, e dependentă de cuvânt (la grupul de sprijin al poeţilor anonimi), acesta trăit şi din perspectiva unui „exerciţiu de alteritate”.
În încercarea de a decela câteva teme abordate în poemele Luminiţei Ignea, ne-am întâlnit cu lehamitea de lume şi de viaţă (raportată la existenţă în general şi la propria existenţă), cu spectrul însingurării, cu eterna şi salvatoarea iubire, cu numeroase opinii despre poet şi poezie, cu timpul obsedant pentru orice muritor, cu dedicaţii ş.a. Conştiinţa acută a autoarei consideră că „orice existenţă e o şcoală a morţii” (gambit) sensul fiind totuşi mersul înainte, fie şi „cu spatele”. „Acum suntem liberi şi trişti”, dar „năvodul speranţei /s-a umplut de mâl”, lipseşte omenia (omnia vanitas), ne „spoim cu iluzii anodina identitate”, totul se vinde, asistăm la o disoluţie şi poetul e ca „un tomberon doldora de iluzii” ce închide „tristeţea lumii întregi” (omul-pubelă). Excepţională este „glossa” ca oglindă a lumii de azi, dar şi ca reuşită prozodică, în aceeaşi notă reţinem şi „doină urzită”, „doina din frunză”. Însingurarea este trăită de fiecare „ca pe o stare de agregare” (poemă singură), sufletul alege de bună voie„ în cuibar de cuc amarul să-şi petreacă”, dar este şi urmarea sechestrării timpului de către cei „făr-de lege” (degeaba). Sentimentele pure n-au fost înţelese (cântec patetic), amintirea unei clipe frumoase nu e „leac de suferinţă”, „morfologia” iubirii din tinereţe se destramă. Indiferenţa celuilalt este tratată sec (eclipsa), pierderea iubirii nu e dramatizată (migrenă), cât despre o posibilă întoarcere a celuilalt „să nu te-ntorci, că nu mai am vigoare/să mă înalţ din nou din urna disperării” (senescenţă). Totuşi, iubirea e „raza/ răpune bruma de pe vis” (eden spa). Multe texte definesc crezul poetic al autoarei: „literatura este casa mea părintească, „eu am crescut vertical sub streaşina timpului/ în cuibul de cuc al cuvântului”, „pirogeneza” e o definiţie a poetului care arde cuvintele şi le obligă să renască din propria cenuşă, strălucitoare. Poeţii sunt „dresori de cuvinte”, dar inspiraţia lor nu e planificată, cuvintele se „adapă pe-nserat” din focul viu al inimii (de anima). Poetul e subiectiv, „mănâncă din sine” , cum sublinia Mircea Cărtărescu. Pentru a ne trăi poveştile, trebuie să-i furăm timpului clipele, doar umărul nostru îi „poartă desaga”. Un loc aparte în memoria afectivă îl are tataia, cu care a învăţat limba maternă, mama, copleşită de treburi, o imagine luminoasă şi „perioada cea mai fericită a vieţii”, vârsta primului gângurit. Poeta se simte adoptată în Bucovina, ar vrea împlinit pământul patriei. Dascăli de poezie i-au fost profesrii, Mihai Eminescu (căruia îi dedică două poeme originale, semn că se mai poate!), Nichita, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Bacovia, George Bodea.
Întâlnim în actualul volum construcţii poetice ofertante: versuri clasice, poeme moderne (agreate de autoare), o glossă, un pastel reuşit, diverse tipuri de rimă (foarte muzicală monorima din sextinele poemului „cine este acest Nichita?”). Luminiţa Ignea se fereşte de mimetism, pentru că „orice metaforă reuşită devine de la o vreme clişeu”, versurilor sale însă nu le lipsesc asemenea construcţii proaspete, precum „din borangicul gândului/ îmi creşte o aripă încarnată/ în suflet” (răpirea din serai) şi exemplele pot continua.
Poezia Luminiţei Ignea este deschisă, ne permite să o citim în propriul registru, ne produce emoţie estetică, chiar şi în condiţiile în care registrul emoţional al lectorilor s-a diminuat şi estetica receptării a evoluat. Personal, pariez şi pe prozatoarea Luminiţa Ignea, volumul „Aglăiţa” este o dovadă.
Comentarii