Eminescu

Încă n-am obosit să afirm că Eminescu a fost botezat Mihail, iar nu Mihai. Arhanghelul poeziei române e pentru noi doar… Mihai? De ce îi reducem numele la cele două silabe (Mi-hai), vocala din diftong reţinându-l în „cercul strâmt” al gravitaţiei pământeşti? A se compara cu Mi-ha-il, unde accentul pe i din hiat îl smulge din zona terestră şi-l proiectează printre stele. Aceasta i-a fost menirea de la naştere: a venit pe lume ca să devină Hyperion. Un singur exemplu şi nu din cele cunoscute: e un fel de a spune, căci, într-un an, o doamnă-reporter i-a întâmpinat, în faţa unui liceu bucureştean, pe cei ce ieşeau de la bac(alaureat), recitându-le prima strofă din Luceafărul şi întrebându-i de titlul poeziei şi de autorul ei, când, vai!, câţiva absolvenţi au ridicat pur şi simplu din umere… Şi atunci mi-a venit în minte asocierea – prof – dirig(ă) – bac – Mihai şi „Eminescu să ne judece”!

 Aşadar: Când fiinţele se-mbină,/Confundând pe tu cu eu/E lumină din lumină,/Dumnezeu din Dumnezeu. E aici o maximă disponibilitate de comunicare şi, implicit, de comuniune, unde dispare ego-ul printr-o redimensionare a persoanei şi o dematerializare totală a acesteia. Să reţinem că, pentru Aristotel, scopul cel mai înalt al lumii este eliberarea de materie şi o spiritualizare totală a existenţei umane. Ce măreţ ideal, exprimat cu mai mult de trei secole înainte de Hristos! Acţiunea presupune, în dinamica ei, un salt energetic din haosul entropic al materiei în ordinea cosmică (ierte-mi-se exprimarea pleonastică) instituită prin Creaţie. Cu alte cuvinte, la Eminescu incandescenţa trăirii interioare e atât de puternică, încât se produce o ardere a tot ce e pământesc, realizându-se contopirea completă şi înălţarea în sfera imponderabilităţii, a ingenuităţii, ceea ce corespunde cu necesara călătorie în centralitatea existenţei, cronotopul confuziei dintre vis şi viaţă. Doar aşa, fiii Pământului, dezbrăcaţi de identitate, sunt înfiaţi de Univers şi nu mai aparţin timpului, iar energia care a dat impuls fenomenului e dorul omului de originea sa divină. De aici termenul de fiinţă din primul vers, căci îmbinarea se (de)săvârşeşte prin fiinţare, dincolo de orice determinare spaţio-temporală. În aceste condiţii, apoi ţinând seama de ecoul reverberaţiei pereţilor cristelniţei, în care a fost botezat Eminescu (Ion Filipciuc spunea că acest obiect sacru ar trebui ridicat la rangul de monument naţional), şi având în vedere întreaga sa operă, a-l mai numi doar Mihai mi se pare (cerându-mi din nou iertare celor ce-l ţin legat, prin nume, de glie) o absurditate.

 Se pot aduce şi alte argumente:

 > Titu Maiorescu în Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu: 1. metrica partea I de naşteri şi botezuri (…) s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui stolnicul Vasile Iuraşcu; 2. doamna A. Drogli din Cernăuţi în care se zice „Biografia fratelui meu Mihail (publicată în Familia no. 2, anul 1885) este exactă (…); 3. Rămâne (aşadar) cu totul sigur că Mihail Eminescu s-a născut în Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850;

 > în Viaţa lui Eminescu, George Călinescu reia „metrica” respectivă, cu acelaşi nume: Mihail;

 > ediţiile următoare ale poeziilor (A. C. Cuza, I. Scurtu şi altele) poartă acelaşi nume;

 > piatra funerară din cimitirul Bellu are înscris Mihail;

 > pe statuile din parcul municipiului Botoşani, din faţa Ateneului sau pe cea aşezată în Rotonda Scriitorilor din Cişmigiu, e dăltuit acelaşi nume.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: