Pe Ion Paranici l-am cunoscut relativ târziu. Ieşise la o pensie binemeritată, însă o parte din el rămăsese în redacţia ziarului pe care îl slujise cu credinţă şi devotament. Cealaltă parte a fiinţei sale se odihnea acum îmbelşugat alături de soţia pe care o iubea ca în prima tinereţe. Se statornicise între ei acest sentiment nobil, refuzând să pălească, în ciuda unor neputinţe ale vârstei.
Omul acesta iradia bunătate şi, desigur, sensibilitate. Scria poezie viguroasă şi nu l-am auzit niciodată să se fălească printre confraţi cu harul său poetic. N-a făcut-o nici măcar atunci când, prin forţa împrejurărilor, a fost pus în situaţia de a vorbi despre sine. În schimb, se prezenta ca o fântână adâncă, din care răsărea ciutura cărţii cu versul cristalin, de o evidentă prospeţime, dăruită confraţilor cu o modestie mai rar întâlnită. Sufletul său bogat vibra la frumosul din natură şi la cel izvodit de semeni, trăind într-o lume de unde fusese înlăturată orice manifestare venită dintr-un topos malefic, de aceea chipul său avea mereu o expresie senină. Şi pentru că e vorba de un poet, iată şi câteva versuri din poezia „Săracă-i fărâma de lut”: „Între cenuşiu şi tăcere te-mparţi/ Când singur nu poţi/ Întrebări să-ţi mai pui,/ Nimic nu-ţi cutreieră/Ziua în care ai vrea/Să te naşti încă-o dată./Pădurile-ţi cresc fără frunze/În ochii păziţi de-ntuneric/ Şi-i mult prea săracă/ Fărâma de lut care eşti/Sub întinderea fricii de aripi”. „Fărâma de lut” (pe cel ce a învăţat să se micşoreze Domnul îl va înălţa), purtând un suflet mare şi numele de Ion Paranici, a lăsat Bucovinei o moştenire spirituală inconfundabilă. A spus-o de multă vreme alt om care mi-a rămas drag, eminentul profesor, de o exemplară verticalitate, Mihail Iordache (ce dor mi-e de amândoi, ba şi de Dumitru Teodorescu!): „Starea de echilibru, cu toate riscurile şi dramele nevăzute pe care le implică, este condiţia către care aspiră sau pe care o comunică poezia lui Ion Paranici – reflex al adeziunii la modelele clasicităţii: de aici, logica şi consecvenţa structurilor simbolice şi a metaforelor pe care le găsim în textele sale” (Emil Satco – Alis Niculică, „Enciclopedia Bucovinei”, III). În acest moment, mi-am adus aminte de părintele Cleopa Ilie şi îmi vine a crede, după cuvintele celebrului ieromonah de la Sihăstria, că i-a mâncat Raiul.
Comentarii