Poetul Ion Paranici

Sunt cincizeci de ani de atunci. O jumătate de veac! Studentă la Bucureşti, debutasem literar în mai 1970, iar în august, la îndemnul dnei Artemisia Ignătescu, la a cărei staţie de radioficare în Câmpulung Moldovenesc îmi făceam „practica de vacanţă”, trimisesem un articol la „Zori noi” Suceava. Apăruse imediat, era un reportaj despre punctul meteo de pe Rarău, căruia la fel de repede i-a urmat altul, despre colecţia de linguri a fostului meu profesor de istorie, Ioan Ţugui. Eram o cititoare a ziarului, îi ştiam pe câţiva scriitori din redacţie sau apropiaţi ai acesteia: George Sidorovici, Dragoş Vicol, Constantin Ştefuriuc. Iar numai după nume pe Ion Paranici, Marcel Mureşeanu, Ion Beldeanu, George Damian. Cu elanul vârstei, cu visuri pentru scris, înainte de reîntoarcerea la facultate, m-am urcat în tren şi am plecat la Suceava să-i trec pragul, să-i văd aievea pe „zoriştii” suceveni, ca să preiau denumirea dată mai târziu de scriitorul Grigore Crigan colegilor săi de la „Zorile Bucovinei” din Cernăuţi. Poetul Ion Paranici – studentă la Litere, ziariştii de la „Zori noi” erau pentru mine în primul rând literaţi, iar esenţa ziarului se concentra pentru mine în pagina sa săptămânală literară -, atunci redactor-şef adjunct, m-a primit cu bunăvoinţă şi încurajări de continuare a colaborării pentru o posibilă alăturare echipei, după absolvirea facultăţii. Distins, cu păr argintiu, aşa mi s-a întipărit în memorie la acea primă întâlnire, deşi acum îmi dau seama ce tânăr era! Nu cred totuşi că mă înşel, deoarece peste un deceniu aveam să-l descopăr într-o fotografie la Cernăuţi, într-o delegaţie de presă, cu părul neîncărunţit, aşa cum nu-l văzusem niciodată.

Redactor la „Zori noi” aveam să ajung însă abia după nouă ani de activitate la un cotidian din sudul ţării. Experienţa m-a ajutat să mă încadrez imediat, noutatea ţinea pentru mine de lumea scriitorilor care gravita în jurul ziarului şi a lui Ion Paranici, de-acum de ani buni redactor-şef. Sigur, culturalitatea publicaţiei şi pagina Coordonatelor literare realizată de Ion Nedelea jucau un rol important, dar la fel de importante erau şi deschiderea, disponibilitatea redactorului-şef, în ciuda avalanşei de treburi zilnice, pentru oamenii de condei care îi deschideau uşa, venind şi din judeţ, şi de la Iaşi, şi de la Bucureşti. Şi în ciuda faptului că, sobru şi cumpătat, nu cultiva absolut deloc atmosfera boemă asociată de regulă scriitorilor. Avea însă înţelegere pentru felul complicat şi mai dificila inserţie în realitate, în regulile drastice de funcţionare ale unei publicaţii cu apariţie zilnică, a celor care se considerau scriitori nevoiţi să-şi asigure pâinea într-o redacţie, de aceea nu o dată a stat în faţa furtunilor editorului, apărându-le lipsa de disciplină, ieşirile artistice.

Reîntorcându-mă la poet, să spun că publica rar poezie şi cred că numai sub pseudonim în ziarul pe care îl conducea, cum avea să procedeze, în vremuri schimbate, şi în fruntea ziarului „Crai nou”. În schimb, aparţinea dinamic, cu idei, propuneri, vieţii literare a Sucevei, cum îl ţine minte şi această fotografie de la înfiinţarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor din România din decembrie 1981. Alte imagini, gravate doar în memorie, îl surprind lunar în biroul său, înconjurat de universitari, scriitori, gândind arhitectura „Paginilor bucovinene”, revista literară suceveană care a apărut în perioada anilor 1982-1989 în sufrageria „Convorbirilor literare” de la Iaşi. Cu Valentin Milici alături, încerca să le raporteze avântul la spaţiul destul de restrâns al „Paginilor”. Încăpeau în jurul mesei de şedinţe Mihail Iordache, George Damian, Al. Toma, Marcel Mureşeanu, Ion Beldeanu, Gheorghe Lupu, Victor Traian Rusu şi mulţi alţii, între care nelipsit era Ion Carp Fluerici, a cărui grafică lumina şi „Coordonatele literare” din „Zori noi”. Acolo, în „Pagini bucovinene”, Ion Paranici a semnat mai des versuri şi mă bucur că Bibliografia acestei bine venite publicaţii tipărite sub egida Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava consemnează prezenţa poetului autentic care a fost dincolo de rezerva sa publică. Rezervă definitorie, deoarece nu-l ţin minte nici în recitaluri poetice, nici în şezători literare şi şedinţe de cenaclu, atât de dragi celor mai mulţi dintre scriitori. De aceea a şi făcut echipă excelentă la conducerea ziarului cu I. Nedelea, amândoi pe cât de competenţi şi talentaţi, pe atât de neiubitori de reflectoarele scenei zilei, fie ea publicistică, literară sau politică.  De altminteri lor, amândurora, le datorez realizarea Paginilor de Literatură şi Artă de la „Crai nou”, încredinţate acum peste două decenii şi ajunse azi la 1174 de ediţii. Deşi plecat un an mai târziu din redacţie, „ieşit la pensie”, poetul a rămas la fel de discret şi de rezervat. Explicaţia ţine de sobrietatea sa înnăscută, dar şi de mâhnirea pe care i-o trezea mulţimea zgomotoasă a veleitarilor, a autorilor  cu texte tipărite la mare distanţă de cele scrise de propria mână, machiate, aranjate de condeie mai pricepute şi, cu siguranţă, interesate. Probabil, fără insistenţa consecventă a Doamnei sale, prof. Ileana Paranici, nu şi-ar fi adunat poezia în cele câteva cărţi pe care ni le-a lăsat şi le-a lăsat literaturii române din Bucovina. Dar această insistenţă, deopotrivă şi a mai multor prieteni, nu a mai funcţionat când a fost vorba de lansarea lor. I-a plăcut doar să le dăruiască celor în care avea încredere, al căror scris (şi al căror caracter) îl preţuia, îl aprecia.

Nici în Paginile noastre de Literatură şi Artă nu a publicat mult. Solicitarea mea avea succes mai ales în apropierea aniversării zilei sale de naştere, pe 27 martie, când îmi încredinţa câte un grupaj de versuri, cu grijă să nu ia în stăpânire un spaţiu excesiv după părerea sa. Atunci fie colega noastră de redacţie Mirela Butnariu, care i le culegea, fie după aceea fiica, Oana Ulea, fie eu ne confruntam cu exigenţa sa. Revenea o dată, şi încă o dată pentru verificare, cu câte o corectură  care, oricât de mică, poetului îi părea esenţială.  Poetului, aşa cum ziaristului, redactorului-şef odinioară nu îi plăcea nicio scăpare, şi o literă, şi o virgulă i se păreau importante. O problemă era şi fotografia însoţitoare, deoarece avea puţine, evita să se pozeze. La a 80-a aniversare, am ales una care mi se părea că îi surprinsese mai bine melancolia luminoasă. Problema era fundalul, cu cruci din cimitirul de la Udeşti, la pomenirea lui Constantin Ştefuriuc şi a lui Mircea Motrici. L-am rugat pe coechipierul meu la Pagini, Alexandru Sfichi, să i-l schimbe. A ales o livadă cu pomi în floare. Văzută pe ecranul computerului, imaginea mi s-a părut potrivită. În pagina de ziar însă avea un aer de irealitate. Poetul Ion Paranici părea într-o grădină a raiului. Nu ştiu ce va fi zis văzându-se acolo, în acel loc străin aducerilor sale aminte, eu însă mi-am alinat uşoara, aproape inexplicabila stinghereală, cu unul din poemele publicate atunci, „Doar în cuvinte”. Acolo, mi-am spus, în poezia sa, poetul Ion Paranici  rămâ-ne cu adevărat: „Cu pomii /A fost să se poată-nţelege, /De la ei a aflat /Că-anotimpul uimirilor sale /În sfioase cuvinte /Avea să trăiască, /Acolo să-nvie fântâni /Care ştiu să vorbească, /S-audă /Cum umblă sihastrul /În liniştea lui…”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: