Un amestec de impresionism şi ermetism, iată o succintă caracterizare a poeziei lui Alexandru Ovidiu Vintilă. De factură impresionistă ne apar aspectele de clarobscur, umbrele colorate, imprecizia contururilor, iar ermetismul rezidă în formulele lapidare, cu aer de sentenţe absconse nu o dată, în materia depoziţiei nemijlocit scriptice: „Cînd speculezi natura psihedelică a cuiva/ şi eşti extrem de treaz (…) printre coline apus de lună şi răsărit de soare/ în acelaşi timp în sensul larg al cuvîntului/ fraze întregi/ cu punctuaţia de rigoare gesturi şi cărămida roşie a/ unor clădiri/ grupate în formă de patrulater reacţia anterioară a/ unui arhitect/ la greaţa străzii oricum nici o surpriză (…) fascinaţia atmosfera că exişti şi nu exişti iluzia că/ respirăm unul prin altul/ toate lucrurile pe care le-ai împachetat cu grijă un/ corp poate fi un trup/ şi un trup poate fi un corp“ (În acelaşi timp). Ţinînd a surprinde concretul în directitatea sa modern dezarmată, de loc comun vag sfidător, poetul se arată mereu atent la posibilele sugestii fulgurante ale contextului lăuntric. Aparent nu-şi impune limite. Prezentul şi tradiţia, informul şi geometria, intertextualitatea şi intimitatea proprie îşi dau cu benevolenţă concursul. Pentru a aşeza acest abundent amestec într-o perspectivă, autorul procedează paradoxal: îl păstrează, s-ar zice, fără nici o intenţie unificatoare, asamblarea urmînd a veni subtextual, cum o emanaţie a existenţialului pus în joc. Nu o dată disjuncţia dintre natural şi supranatural e relativizată. Miracolul nu ar fi decît o emergenţă a realului celui mai calificat, care printr-un contrast criptic îl face cu putinţă: „pereţii/ becul închis/ mai ales/ moartea/ un cedru e un miracol/ excepţional de firesc/ şi aproape şamanic“ (Arii periferice). Într-un astfel de cadru obţinut prin încălcarea lejeră a unor limite convenţionale de timp şi spaţiu, mistica biblică e frecvent invocată. Solemnitatea se dizolvă în cotidian, acordîndu-i o cotă de participare emoţională: „Tot mai rar/ întîlneşti/ azi/ peştişorul de aur din lemn sculptat,/ cînd nu se mai poate/ simţi că încă se poate:/ îţi duci viaţa ca iona/ ca iov“. Ca şi: „în oglindă/ apoi/ fie ce-o fi/ linia plată a unei tonalităţi egale cu/ sine/ a unor oameni/ trei oameni pe drum/ îşi rememorează marea lor trecere/ rîzînd şi plîngînd/ adecvat/ toţi trei aşteptînd a treia venire“ (A treia venire). De remarcat disciplina încordată, precauţia cu care actantul îşi urmăreşte secvenţele trăirii. O discreţie care, acordând de regulă discursului o tăietură severă, proiectează în partea opusă potenţialitatea unor stări critice tulburi trecute sub tăcere. Versurile aflate într-un atare registru capătă rolul unei parole de trecere pentru cititorul iniţiat: „cum frica/ şi drumul ocolitor e tot înspre moarte/ într-o bună zi nici un cuvînt/ nici o literă pe întunericul acesta sîngele/ se scurge în continuare sub piele ca/ într-un vis/ slovă de slavă Domnului/ pentru partea frumoasă a lumii/ izvoarelor/ prietenii vii sau morţi s-au strîns/ într-un cerc mut“ (Că regele lumii tale e gol). Un soi de joc de noroc primejdios, o alba-neagra a destinului punctează atmosfera inaparent alarmată: „moartea e un obiect/ care ne leagă de viaţă/ viaţa e un obiect care ne leagă de moarte“. Confirmîndu-şi stările grave, anxietăţile, angoasele prin asemenea indirectităţi, poetul balansează deasupra unui abis. Pentru a nu risca a rămîne singur, apelează la o seamă de nume sau citate cunoscute: „samuel/ becket homer“, „iubirea mişcă totul“, „aici şezum şi plînsem“, „moartea se ispăşeşte trăind“. Un semn de solidarizare deferentă cu predecesorii, aidoma unei umbrele de protecţie. Căci izolarea introspectivului nu poate fi dusă pînă la capăt, „ascunzişul“ său dovedindu-se imaginar: „între pereţii unde mă ascund şi unde îmi/ închipui că pot sta ascuns“ (Nemişcat). Speţa căreia neîndoios îi aparţine e cea a unor „suflete bolnave îndărătul/ unor vieţi răvăşite de oameni“ (Ceasul morţii). N-ar putea fi conceput profilul persoanei de-o atare factură decît ilustrînd o solitudine colectivă, „noi cufundaţi în noi singuri“. De unde fantasmagoricele panouri ale unei lumi de bizarerii, incongruenţe, dihotomii în mers cum o condiţie a prezenţei tipului uman în cauză (Dezbinarea lumilor). Putem constata în aceste texte două mişcări morale opuse. Cea dintîi e cutezanţa care ţîşneşte din loc în loc, oarecum în opoziţie cu austeritatea limbajului habitual, ca şi cum cineva ar striga într-un loc pustiu spre a-şi face curaj. E vorba de ocazionalele inserţii suprarealiste, începînd cu titlul volumului. Dar şi: „baricadele pe care apun doi sori deodată/ luna pisica anna karenina“ (Ceea ce nu se vede). Sau „o pasăre lungă ca o sfoară“. A doua este timorarea. O reţinere naturală, o trudnică inadaptare care îl îndeamnă pe autor să observe cu o anume prudenţă, să discearnă, dar şi să contemple lucruri care par a nu comunica nimic, intrate în reflexul nostru percepţional. Să treacă uneori dincolo de ele, printr-o dublură a recepţiei cum o iniţiere cu iz oniric. Imediatul, apropiatul, clişeul îşi pot dărui magia în transfigurări invizibile pentru Celălalt, care savurează calm doar „rămăşiţele unei zile cînd s-a prînzit şi s-a cinat pe îndelete“ (Privirea). Nu fără ca să nu planeze pururi deasupra fenomenelor „cenuşii“ un dramatism pornind de pretutindeni precum „o dîră însîngerată de lumină“, „o mireasmă subţire şi oarbă/ ca o linie melodică tot mai abruptă“ (Dinadins). Alexandru Ovidiu Vintilă se confesează definitoriu astfel: „de la un timp/ simţi acut mersul lumii/ stai nemişcat şi zgomotul/ te acoperă“ (În fiecare zi). Are dreptate Şerban Foarţă afirmînd că „acest poet cu totul remarcabil are un singur, pare-se, păcat: într-un context vociferant, fără busolă şi gregar, el e discret, – mult prea discret“.
(*Despre Alexandru Ovidiu Vintilă, „Transparenţa unui popor de foci”, Cuvînt înainte de Şerban Foarţă, Editura Charmides, Bistriţa, 2019, 90 p. în „România literară”, nr. 22/2020)
GHEORGHE GRIGURCU
Comentarii