„Nu o rupe”, i-a spus fetiţei care apucase floarea. Aceasta a privit-o lung şi a tras răutăcios de ea. Bucăţi a făcut-o. Şi i-a mai aruncat o privire sfidătoare, arătând că, uite, a putut şi a făcut.
I-am spus, pe un ton ferm, că este rău ce a făcut şi s-a îndepărtat de noi, aparent supărată. A rămas o vreme la distanţă şi, de acolo, mai arunca priviri cercetătoare, să vadă în ce ape ne scăldăm. Faptul că discutam în şoaptă privind spre ea, părea s-o îngrijoreze. A doua zi, când ne-am întâlnit, văzând că e rezervată, am salutat-o, iar ea s-a depărtat încurcată fără să-mi răspundă. Peste alte câteva zile, când, la fel, eu am iniţiat salutul, mi s-a adresat, zâmbind, de data asta cu curaj: „Dar credeam că nu mai vorbeşti cu mine…”.
În scurta întâlnire de atunci nu am apucat să o lămuresc de ce i-am vorbit cum i-am vorbit atunci când a rupt floarea. Mi-am dat seama că a interpretat greşit spusele mele, tonul meu şi i-am promis că vom sta de vorbă cu prima ocazie când vom avea mai mult timp. Notase supărarea mea, dar nu o înţelesese şi nu realizase că a făcut ceva ce nu ar fi trebuit să facă.
De ce scriu eu rândurile astea?
Ca să vă spun că educaţia se face pas cu pas, zi de zi, mai ales dacă puiul de om este la vârsta în care a început să perceapă realitatea. Chiar dacă asta nu vă este confortabil şi preferaţi să nu-l supăraţi.
O greşeală se corectează atunci când îi este explicată, când o conştientizează şi pricepe că nu e bine, dar e normal să greşeşti. Aşa, nu o va mai repeta. Va înţelege că nu e pricină de supărare, ci doar lămurim şi aşezăm corect în cap nişte lucruri. Pentru că, fraged fiind, copilul nu poate să îşi înţeleagă propriile slăbiciuni şi limite şi are nevoie de mintea noastră înţeleaptă, ca să nu ajungem să ne oripilăm mai târziu, când e om în toată firea, că face lucruri greu de înţeles şi de admis.
E greu să creşti o plantă, d-apoi un om.
Comentarii