Ar fi avut acum 80 de ani. Ar fi avut acum câteva cărţi pe care nu le găsim în bibliografie, pe care nu le vom găsi în nicio bibliotecă. Ar fi avut acum nu statura unuia dintre ultimii exponenţi ai generaţiei sale, ci monumentalitatea Marelui scrib, a scriitorului sofianic invincibil în armură de litere. L-am cunoscut pe Mircea Ciobanu şi m-a cunoscut. Lui îi datorez revelaţia numelui meu în ultima antologie cu debutanţi, „Prier”, Ed. Cartea Românească, 1988, şi întâiul volum de versuri „Târziu înclinat”, Ed. Eminescu, 1991. Din 1982 până în 2018 am locuit într-o veche casă parohială în Grăniceşti, într-un pitoresc spaţiu rural românesc din Bucovina. Scriitorul a poposit în acest loc de trei ori, cu familia sa, ca prieteni. A înnoptat aici, a citit din poemele sale, am avut taifasuri lungi, am descins împreună la celebrele mănăstiri din jur. Mircea Ciobanu a fost un intelectual sensibil, contemplativ, fascinant în rostirile lui solemne şi în tăcerile lui filosofice-mistice. Era foarte preocupat de dimensiunea suferinţei, obsedat de modelul Iov. M-a întrebat ce cărţi vechi am şi i-am arătat o mulţime de titluri din tipăriturile marilor profesori teologi de la Cernăuţi. Aveam chiar o exegeză a cărţii Iov, dar scriitorul mi-a spus să nu-i trimit cărţile ca să nu-şi altereze viziunea. Îmi mărturisea că Iov nu a fost un personaj real, ci că e un Iisus rătăcit în Vechiul Testament, un Iisus în armura rănilor sale. Sau, altfel spus, o proiecţie a lui Iisus Hristos. Mircea Ciobanu gândea atunci cartea „La capătul puterilor”, elementele cărţii găsindu-se prefigurate în antologia sa de excepţie „Patimile”, în postfaţa căreia Nicolae Manolescu subliniază că autorul „impune, în superbia lui, un mod al spunerii pe care urechea noastră îl înregistrează dincolo de noţiuni, ca atunci când ascultăm o compunere muzicală”. Am fost împreună la oficierea nunţii pictorului Nicolae Moroşan-Moro, la biserică, dar şi la ospăţ. Şi la Suceava, la o ceremonie similară în care Mircea Ciobanu şi doamna sa aveau calitatea de naşi ai tinerilor nuntiţi. Am spus în cuvântul de după oficiere: „Câtă onoare la această nuntă: din tabloul votiv s-a desprins alai voievodal – Io Mircea Ciobanu e aici cu toată familia domnitoare!”. Scriitorul avea la Arbore, unde-i ctitoria pârcălabului Luca, un prieten devotat, prozatorul slavist Stelian Gruia, la casa părintească a căruia am adăstat. Cu Stelian şi Mircea am petrecut multe ceasuri şi pe marginea iazului de la Grăniceşti. Scriitorului îi plăceau foarte mult casa veche, încăpătoare, mobilierul, portretele voievozilor, armele, statuetele, masa de scris, sfeşnicele şi candelele, roata-candelabru, bolurile cu apă colorată, stranietatea, nonconformismul spaţiului şi, desigur, tipologia amfitrionilor. Mircea Ciobanu mi-a dăruit un manuscris de preţ, „Moartea celui drept”, şi trei din cărţile sale cu autograf – toate în 26 august 1987. Am primit de la scriitor şi două fotografii, iar într-o vizită la apartamentul său din capitală am primit antologia de poezie „Soare de zăpadă” şi „Iar ca sentiment un cristal” de Odyseas Elytis. Atunci scriitorul, în biblioteca sa fiind, mi-a spus: „Priveşte şi alege ce vrei. Numai o singură carte trebuie să rămână aici”. Înaintea mea erau cărţi multe, mari şi valoroase. M-a derutat bunăvoinţa Marelui scrib, am început să mă frământ: Ce să aleg? Dacă voi alege tocmai cartea de care mi-a spus că trebuie să rămână nemişcată? Generosul meu editor a observat că sunt descumpănit şi a zis: „Biblia, asta-i cartea care rămâne”. După apariţia volumului „Târziu înclinat”, bine primit de critică şi premiat la Colocviile Naţionale de Poezie de la Neamţ – Premiul „Aurel Dumitraşcu”, coordonat de Laurenţiu Ulici, ne-am mai văzut de câteva ori – la o terasă cu Fănuş Neagu, la Editură cu Magdalena Bedrosian, cu Florin Mandescu şi ultima dată pe aleea care însumă toate drumurile, la Bellu. Am fost debusolat şi mâhnit de vestea tristă: am privit îndelung fotografiile pe care le-am făcut împreună la Grăniceşti, la Suceviţa, cu tatăl meu, fierarul satului foarte preţuit de scriitor, la nunta lui Moro. Am recitit sublimul poem „Melissos”, pe care poetul l-a lecturat solemn înaintea tuturor, la o agapă, când i-am făcut un portret în creion şi mi-a făcut un portret – cu destulă precizie de grafician – cu un pix albastru. Recitesc acum şi interviul cu fosta sa colegă de studenţie Sorina Bălănescu, universitară la Iaşi. Privesc şi cele câteva fotografii de la Bellu şi încă nu m-am împăcat cu discursul predicatorului care nu a spus nimic despre măreţia Scriitorului Mircea Ciobanu, după cum nu m-am împăcat nici cu fişa rezumativă a ilustrului autor stocată de internet sub numele „Mircea Ciobanu, un scriitor uitat”. Cum să „gravezi” asemenea cuvinte? Mircea Ciobanu, poetul, „unul din cei mai originali poeţi contemporani” (N. Manolescu), romancierul, editorul, păstorul atâtor cărţi şi condeieri ar trebui adăugat şirului numelor strălucite Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Marin Sorescu, Dan Laurenţiu… Istoria Literaturii, fiind şi ea o operă perfectibilă, presupune revizuiri. „Abia acum, când s-ar fi cuvenit,/ să crape-n pietre inima, de zgomot,/ e linişte sub cer – şi peste lucruri”.
Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!
Comentarii