Citim şi rămânem întru uimire: Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună… O încredere nemărginită în crugul stelelor de la începutul lui decembrie 1935, în vocea măicuţei iubite şi o exaltare tinerească a romanticului, la vremea aceea poet „în toată puterea cuvântului”. Versul său, când unduitor, precum hora muntenilor mălinari, când, mai ales, învolburat, urmând cadenţa unui joc dezlănţuit al aceloraşi, având scânteieri de cremene (Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat şi sună/ Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,/ Şi brazii mei vuiesc fără furtună/ Într-un ameţitor, sonor balans,/ În vii vibrează struguri străvezii –/ Cristalurile cântecelor grele – / Şi stropi scăpărători de melodii/ Ca roua nasc în ierburile mele./ Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai sânt, e-un cântec tot ce sânt), a atras atenţia contemporanilor de la primele manifestări. Dintr-un anumit punct de vedere, Nicolae Labiş se aseamănă cu George Coşbuc. Ardeleanul de la Hordou a venit pe scena literară cu o poezie viguroasă şi a măturat dintr-un condei toată pleiada epigonilor eminescieni, care se întreceau în a ofta prin versuri minore, considerându-se descendenţi ai Poetului.
Labiş a apărut în literatura noastră într-o perioadă nefastă, dominată de „steluţa cea de sus”, obligatoriu în cinci colţuri şi de culoare roşie, revărsându-şi roşeaţa peste stindardul secerei şi ciocanului şi cerând tot mai mult sânge nevinovat. Aşa se face că scriitorii de mare valoare au fost reduşi la tăcere, ori au fost expediaţi la „Academia de sub pământ” (Petre Pandrea), în urma unor simulacre de procese, la care se adăuga ucazul sub formă de cnut al lui Leonte Răutu: „Nu-ţi place Alexandru Toma, eşti duşman al Partidului” (Petru Ursache). Acum se produc în cascadă Nina Cassian, Mihu Dragomir, Marcel Breslaşu, nelipsitul A. Toma şi mulţi alţii. Dar iată şi o mo(n)stră de poezie semnată de Ştefan Tita şi intitulată Strungul: „A venit mama cu fata/ Să-l vadă muncind pe tata./ Strungu-ntr-una se-nvârteşte,/ Tata norma-şi depăşeşte”. Fără comentarii!
În această mlaştină proletcultistă, unde poezia fusese coborâtă până la nivelul genunchiului broaştei, se iveşte un poet autentic, având conştiinţa propriei valori: Eu sunt spiritul adâncurilor,/ Trăiesc în altă lume decât voi,/ În lumea alcoolurilor tari (…). Strigătul aruncat în obrazul cohortei celor fără coloană vertebrală a reverberat sinistru dintr-o ureche-n alta şi a deranjat timpanele. N. Labiş declară, spre ştiinţa tuturor, că nu înţelege viaţa în alt fel decât s-o petreacă în sfera ideilor înalte, slujitoare ale adevărului. Poet născut, nu făcut, chiar dacă a urmat cursurile vestitei Şcoli de literatură (de fapt, de aici a început detaşarea de vânduţii regimului), a înţeles că în jurul său roiesc pigmeii care nu fac altceva decât să versifice, în chip proletar, o politică antiumană, drapată în lozinci înşelătoare. (E încă în circulaţie o părere precum că şi Labiş a fost poet comunist. Ideea se cere numaidecât nuanţată: A fost şi nu a fost. În Primele iubiri el declară: Iubirea-mi închinată Partidului avuse/ De străbătut aceleaşi etape, pe alt plan./ M-a încântat mişcarea mulţimii nesupuse,/ Acest aspect măreţ de uragan… Că vârsta inocenţei a fost înşelată de aspecte exterioare, nu e niciun dubiu şi nu a fost singurul în această situaţie. A păţit-o şi Panait Istrati, spovedindu-şi apoi trezirea, repudiat şi el de scriitorimea franceză de stânga.) „Spiritul adâncurilor” însemna ieşirea din front şi un deschis afront adresat rimătorilor vremii, care şi-au impus aplatizarea conştiinţei în faţa lui mamona. Pactul cu diavolul fiind făcut, funcţiona din plin altă zicere devoratoare: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. În contrast, „spiritul adâncurilor” nu mai permite falsificarea adevărului, căci omul rămâne în integralitatea sa, nu-şi disipează personalitatea până să ajungă la… personalitate gălăgioasă, precum găina cu mărgica din povestea lui Ion Creangă. Aşadar, într-o atmosferă viciată de tot felul de directive ale politrucilor care au siluit poezia să devină un mijloc de propagandă (dezbatere la Uniunea Scriitorilor: „Unele probleme ale creaţiei literare din RPR în lumina tezelor asupra literaturii şi artei expuse de tovarăşul G. M. Malencov în raportul ţinut la Congresul al XIX-lea al PCUS”), îşi înalţă zborul, pe aripile metaforei de o viguroasă prospeţime, foarte tânărul Nicolae Labiş, spin în ochii tovarăşilor scriitori, mocirliţi în balta inerţiei, care se înfruptau copios din halca scriitoricească, publicându-şi inepţiile în zeci de mii de exemplare.
Zicea, pe bună dreptate, Octavian Paler că „poetul care cântă lumea ca un demiurg nu poate astupa totuşi gura unei mitraliere aţintite asupra sa” (Polemici cordiale). Numai că mitraliera face prea mult zgomot şi e de preferat, întru păstrarea ambiguităţii, să se folosească metode silenţioase, pentru a se include, necesarmente, şi aspectul unui accident. Pe moment, pentru indezirabilul N. Labiş, Pasărea cu Clonţ de Rubin a fost eliberată din odioasele laboratoare subterane ale criminalităţii dirijate, reuşind, tot într-un decembrie, să-l elimine. În strâmtoarea minţii proletare, nu s-a gândit nimeni că, în felul acesta, Labiş va intra în legendă, iar aceasta, alături de operă, îl va invita în eternitate, refuzată (în orice veac!) celor „mici de zile, mari de patimi”, care şi-au frecat atunci mâinile cu… proletară satisfacţie.
Comentarii