112

Tatăl meu, Papuc Ştefan (1914-2017), a fost pe picioare până în ziua când a păşit la cele veşnice.

În vara în care urma să împlinească 100 de ani, umblând de unul singur prin piaţă, şi-a ales şi cumpărat un baston. Îi era de folos mai ales atunci când ieşea din ogradă şi mergea până la crâşma din sat, să bea un rachiu. Nu că nu avea rachiu şi acasă, dar ieşea mai mult să vadă schimbările satului (Lisaura) şi să mai schimbe o vorbă cu oamenii. Nu bea mai mult de un pahar de 100 ml şi se întorcea acasă. „Ce să vorbeşti cu ăştia?! Ei au auzit despre război de la televizor… Da’ unde au fost ăştia?! La Burdujeni, la Vereşti. Unii n-au fost nici măcar cu trenul… Soră-mea, Coca (trăieşte şi este născută în 1912), n-a fost niciodată cu trenul.”

Tocmai ce-a plecat de acasă şi, undeva pe la jumătatea drumului, l-a ajuns o maşină cu număr străin: „Noi, din Italia. Ajutăm bătrâni. Un covor gratis.” Tata le răspunde că are destule covoare şi ţoluri acasă şi că nu-i mai trebuie altele. „Gratis! Covor, gratis!”.

Atâta i-au băgat în urechi cuvântul „gratis” că l-au convins pe tata să accepte şi să se întoarcă acasă, cu respectivii „italieni”. Au intrat toţi trei în ogradă, cu două covoare. Povestea s-a schimbat puţin. Un covor era gratis, dar, pentru a acoperi cheltuielile cu benzina pentru maşină, al doilea covor era cu bani. Tata n-a mai fost interesat, dar respectivii îi tot trăgeau cu „primul covor gratis!”

Trebuie să spun că l-am apreciat pe tata care a ştiut să iasă elegant din această situaţie. „Mie nu-mi trebuie. Mă duc până la vecinul, poate el are nevoie.” A ieşit pe poartă şi n-a apucat să ajungă la vecinul de peste drum că respectivii „italieni” n-au mai aşteptat să dea un covor gratis şi să vândă un altul; au urcat în maşina cu număr chiar de Italia şi s-au făcut nevăzuţi.

Când mi-a povestit tata despre respectivii „binefăcători”, i-am spus: „Ai grijă! Aproape în fiecare săptămână apare câte un articol în ziar despre oameni păcăliţi. Ei nu vor să te ajute; ei vor să afle unde ţii banii!”

Altădată, iarna, au intrat în casă doi „domni” bine îmbrăcaţi, interesaţi să cumpere foi de drum de-ale veteranilor de război, deci de la persoane în vârstă. Tata, care a fost şi decorat în timpul războiului (pe Frontul de Est), primea câte 24 de foi de drum pe an, din care dacă reuşea să consume 10. S-a gândit că ar putea să le vândă respectivilor domni” 10 foi de drum şi s-au înţeles la preţ. Era pe cale să se petreacă un alt gen de înşelătorie; respectivii au scos o bancnotă de 200 de lei, la care tata trebuia să umble la „cutia lui cu bani” şi să le dea rest.

Era el bătrân (peste 100 de ani), dar nu era prost şi, culmea, încă mai avea vână în el: „Ieşiţi afară! Ieşiţi amu ia afară, că chem poliţia.” A avut şi norocul că a intrat în casă un vecin, de altfel puteau să-i pună unghia în gât şi să-l găsesc mort şi cu toată casa răscolită.

Urmare a celor întâmplate, tata a început să ţină portiţa de la drum închisă cu două zăvoare (cine venea la apă ştia să le deschidă) iar seara îşi încuia uşa de la tindă cu foraibărul.

La vârsta lui, pentru mine nu era bine că îşi ţinea, pe timp de noapte, uşa încuiată. „Dacă se întâmplă ceva cu matale, nici nu pot intra acasă. Las-o descuiată. N-are nimeni ce să-ţi fure. Dacă intră cineva şi-ţi cere banii, spune-i să-i ia pe toţi de sub faţa de masă (ţinea acolo până într-o sută de lei, restul erau la mine)… De altfel, matale ai şi telefon. La o adică suni la 112; Se înregistrează şi cineva vine!”

Mă sună şeful de post de la Ipoteşti şi mă roagă să vin până la Lisaura, acasă la tata, căci el a sunat la 112. Trebuia să facă cercetări şi să întocmească un dosar penal.

Tata a sunat la 112 şi a reclamat că i-a dispărut cocoşul.

Şeful de post, în prezenţa mea, a încheiat un proces-verbal în care a menţionat câte găini avea tata, că sunt lăsate libere prin grădină, că i-a dispărut cocoşul de două zile şi că îl bănuie pe vecinul de la deal.

„Şi-o luat nevastă de la Vatra Dornei. Asta-i o hulpe! Am mai fost într-o duminică plecat de acasă, toată ziua, şi seara, când m-am întors, cocoşul cel alb, cel mai mare şi mai frumos, nu mai era. L-o dus la Vatra Dornei. Asta-i o hulpe, nu altceva!”

„Bade Ştefan, n-ai probe!” i-a zis şeful de post.

L-am rugat pe şeful de pot să înţeleagă situaţia şi să nu-l amendeze pe tata. „Daţi-i totuşi un avertisment şi am să discut eu cu tata să nu mai sune la 112 pentru orice fleac.”

„Eu am crezut că 112 este telefonul de la Poliţia Ipoteşti” s-a justificat tata.

Minunea minunilor: două zile a lipsit cocoşul de acasă, în ziua a treia a venit şeful de post, în ziua a patra s-a întors cocoşul acasă teafăr şi nevătămat şi nici n-a vrut să ne povestească pe unde a umblat.

Tata a prins curaj: „Ce probe mai vrea?! De cum a venit poliţia, s-a întors şi cocoşul acasă!”

În anul următor a sosit pe adresa tatei o rezoluţie a Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale nici faţă de tata şi nici faţă de vecinul bănuit de lipsirea de libertate a bravului cocoş.

CONSTANTIN PAPUC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: