Când nefericirea se schimbă în reuşită

Există încă în mintea comunităţii părerea că tinerii care au crescut în sistemul de protecţie sunt predestinaţi să nu reuşească prea grozav în viaţă. Că purtând pe suflet sechele căpătate în mijlocul familiilor lor destrămate, se lasă purtaţi până la majorat de grija statului, apoi nu-şi mai doresc nimic special de la viaţă, nu au ambiţii, nu se mai ocupă de studii şi se pierd, într-un fel sau altul, în masa mare a resemnaţilor lumii.

Şi mai mult ca probabil că aşa şi este şi că mulţi dintre aceşti copii, care aleg totuşi să-şi continue studiile şi după ce împlinesc 18 ani, o fac doar pentru a întârzia momentul când oblăduirea statului va înceta să mai existe. Dar la fel de mulţi vor cu adevărat să reuşească pentru că simt că valorează mai mult decât un „asistat social” un „copil cu nevoi speciale”, un „defavorizat”. Mulţumind în sine pentru şanse imposibile în familiile din care provin, oferite însă de sistemul de protecţie, sunt tineri care au răbdarea, curajul şi voinţa de a-şi construi, chiar scrâşnind din dinţi, un viitor demn, bun, normal.

„Aceea nu era viaţă …”

„Vreau să cunoşti pe cineva, pe cineva care te va inspira”, mi-a spus într-o zi o doamnă cu responsabilităţi în sistemul de protecţie socială al judeţului Suceava.

Aşa am cunoscut-o pe Simona, o tânără de 26 de ani care până acum câteva luni era încă beneficiară de servicii sociale. Roata s-a întors şi în prezent ea este cea care oferă sprijin altora, convinsă fiind că cei 12 ani de viaţă petrecuţi în sistemul de protecţie i-au băgat în sânge un traducător perfect pentru durerea semenilor şi puterea de a le fi de ajutor.

A fost un copil necăjit, dar cu noroc şi voinţă sufletul ei nu s-a asprit, ba chiar a devenit, odată cu anii, mai cald şi mai blând. Într-un mod ciudat, povestea ei te încarcă deşi, până la un moment dat, este una tristă.

Simona provine dintr-o familie destrămată care a locuit prin părţile Rădăuţiului. N-ai să auzi însă de la ea vreo vorbă urâtă despre tatăl violent sau despre mama care n-a fost mereu lângă copiii ei. „A fost viaţa lor, alegerea lor să divorţeze. Nu sunt supărată pe ei, nu le port pică şi i-am înţeles pe amândoi”, îmi spune tânăra când vine vorba.

Ea a intrat în sistem în anul 2006, împreună cu alţi 6 fraţi. Cel mai mic avea 3 ani şi cel mai mare 15. Ea avea 12.

„În martie 2006 părinţii mei au divorţat. Tatăl s-a dus la altă casă, iar mama a rămas cu noi, opt fraţi. Ar fi trebuit să fim 12 copiii, dar 4 au murit de mici. În aprilie, unul dintre fraţii mai mici s-a jucat cu focul şi a dat foc la fânul din grajd. Focul s-a întins şi a cuprins şi casa. Asta cât mama fugise până la dispensar să ia nişte medicamente.

N-a rămas aproape nimic.

Au stat o vreme la o vecină, dar tata venea şi făcea ce făcea şi înainte ca mama să dea divorţ, adică scandaluri, violenţe, treburi din astea urâte. Vecina nu a mai putut să ne ţină, că-i stricam reputaţia. Era aproape începutul lui iulie când femeia nu ne-a mai primit la ea, aşa că ne-am întors la ce rămăsese din casă. Mai erau în picioare câţiva stâlpi, doi, trei pereţi şi câteva ochiuri de geam. Mama le-a acoperit cu nailoane şi am încercat să trăim acolo. Alături era şi casa bunicii din partea tatii şi mai stăteam la ea.

Tata venea câteodată pe la noi, dar tot timpul erau certuri şi scandaluri. Dar a făcut un lucru bun. Când a văzut cum stăm, s-a dus la primărie şi a făcut o cerere să ne ia în plasament. Trebuia să înceapă şi şcoala şi cred că era cea mai bună soluţie pentru noi. Mama se opunea, dar ce puteam face?! Casă nu aveam, stăteam prin vecini, pe unde apucam, nu aveam cu ce ne descurca. Aceea nu era viaţă. Cred că dacă nu intervenea tata atunci niciunul dintre noi nu mai putea să meargă la şcoală, n-am mai fi făcut nimic”, a povestit Simona împrejurările în care ea şi şase fraţi ai ei au ajuns în grija statului.

Cel mare, de 17 ani, deşi era bun la învăţătură şi ar fi putut face mai mult de 8 clase, cu câte a rămas şi în ziua de azi, a ales să rămână acasă „s-o apere pe mama” cum a spus el la vremea aceea.

Centrul de plasament „Visătorii”, un rai pentru fraţi

Mare noroc a fost, a continuat să povestească tânăra de 26 de ani, că ea şi fraţii ei nu au fost despărţiţi, ba mai mult, au ajuns împreună, în luna septembrie acelaşi an, la Centrul de plasament „Visătorii” din Fundu Moldovei, dat în folosinţă câteva luni mai devreme. Acesta era, şi s-a păstrat, un centru bun şi cald, departe de provocările oraşului, în care angajaţii muncesc cu mult suflet şi sunt legaţi ca o familie. Simona nu este singurul copil care a stat la „Visătorii” şi care spune acest lucru. Nu degeaba centrul de plasament de la Fundu Moldovei s-a consacrat repede şi sub numele de „Casa visurilor” sau „Universul fraţilor”.

„Ţin minte de parcă a fost ieri. Am ajuns la centru pe 14 septembrie. Căminul era deschis de jumătate de an aşa că, fiind locuri, am rămas acolo toţi fraţii. Nu ne-au despărţit şi asta a fost extraordinar. La început am dormit toţi, fete, băieţi, într-o singură cameră mare, doar a noastră. Faptul că am rămas împreună, că ne-am putut baza apoi unul pe altul, că cei mari au putut avea grijă de cei mici, ne-a ajutat foarte mult, a făcut să ne fie mai uşor şi mai bine.

Eu m-am bucurat că am ajuns la centru. Mai demult, când aveam vreo 4 – 5 ani, pentru că nu era terminată casa noastră, mai stătusem vreo 6 luni în centru, la Liteni. Acolo era un dezastru. Erau aşa mulţi copii acolo!! La «Visătorii» mi se părea raiul. Am fost norocoşi că am ajuns acolo, că am rămas împreună, că au avut grijă de noi doamnele de acolo. Şi astăzi, consider că la centru este a doua mea familie. Ţinem legătura mereu, ne sunăm. Doamnele mă întreabă mereu «Când vii acasă?», pentru că acolo a rămas într-adevăr «acasă», şi-a amintit tânăra primele contacte cu instituţia de ocrotire.

Cu ajutor profesionist, cu atmosfera pe care au găsit-o acolo, cei şapte fraţi au reuşit să-şi depăşească traumele cu care veniseră, chiar dacă Simona nu-şi mai aminteşte să le fi avut vreo dată. Nu-şi mai aminteşte multe din acea vreme sau pentru că oamenii şi timpul au lucrat bine cu mintea şi inima ei, peste acele amintiri formându-se deja un înveliş moale, suportabil.

Mă durea puţin când îi auzeam strigând „mama”

O întreb când i-a fost mai greu după ce a intrat în centrul de plasament şi se gândeşte mult la răspuns. Nu găseşte nicio amintire grea, dureroasă. Spune că în centru era bine şi în siguranţă. Era bine pentru că era alături de fraţii ei. Într-un târziu, găseşte un răspuns: „Cel mai greu era când veneau în centru copiii personalului. Ei erau cei care aveau părinţii aproape să-i mângâie, să-i certe, iar eu nu. Mă durea un pic atunci când îi auzeam strigând «Mama, pot să fac aia?», «Mama, pot să iau asta?», «Mama şi iar mama…».

Să ştiţi că în centre copiilor nu le lipseşte nimic material, nimic. Cea mai mare nevoie a lor este nevoia de afecţiune. Lumea vorbeşte că «Uite la copiii aştia, au de toate şi nu apreciază». Dar copiii nu văd nici hainele frumoase, nici aşternuturile cu ursuleţi, nici mâncarea bună. Ei văd şi simt doar lipsa afecţiunii. Când fac prostii n-o fac decât ca să atragă atenţia, te provoacă să ai un sentiment faţa de el, chiar dacă îl cerţi. Vrea să-l bagi în seamă, să nu mai fie invizibil”.

Repede după ce au ajuns, cei mai mici dintre fraţi, de 3 şi 5 ani, au fost înscrişi la grădiniţă, iar ceilalţi cinci, la Şcoala „Dimitrie Gusti”, din Fundu Moldovei. Mai târziu, patru dintre surori, printre care şi Simona, au făcut liceul la Colegiul Silvic „Bucovina” din Câmpulung Moldovenesc. În tot acest timp, fata noastră era atentă la orice activitate ce i se părea interesantă şi demnă de învăţat. Bucurându-se de încrederea personalului, Simona stătea mult în birourile administraţiei şi se implica în treburi simple. Aşa a învăţat să folosească fax-ul, copiatorul, a „furat” câte ceva din munca de birou, ceea ce a ajutat-o mai apoi.

Îşi aminteşte că mereu era preocupată să aibă ce-i trebuie pentru şcoală. Ceva din banii ei, nu oferit de alţii. Împreună cu sora mai mare mergea vara la munci agricole. Banii câştigaţi îi ascundea sub o piatră, în curtea centrului, şi în zi de târg mergea să-şi cumpere azi un trening, mâine o pereche de tenişi, penar, carioci, caiete. Cuvinte precum „al meu” şi „a mea” au rămas, obsesiv, şi astăzi, în vocabularul Simonei.

„Am fost uniţi, noi fraţii, şi am rămas uniţi. Multă lume se miră de asta, de cum reuşim să păstrăm legătura şi acum. Adevărul este că dacă un frate de-al meu are nevoie de ceva, fac orice să îi dau. Că sunt bani sau pe mine pentru o treabă, nu stau pe gânduri. Azi îi ajut eu pe ei, când am nevoie mă ajută ei pe mine. Aşa ne-am învăţat, deşi cu părinţi divorţaţi şi întotdeauna în scandal, cu violenţe în casă, n-am avut cel mai bun exemplu” îşi completează ea povestea.

Trei surori absolvente de facultate, una de şcoala postliceală de asistenţi medicali, un frate talentat la pictură…

Când a terminat liceul, Simona nu s-a oprit din studiu. Simţea că poate mai mult, dar şi fusese mereu îndemnată să meargă la facultate.

„Am mers la facultate pentru ca am vrut să fac mai mult. La «Visătorii» mă îndemnau mereu să nu mă opresc, să învăţ mai mult ca să-mi crească şansele de angajare şi să am o viaţă mai bună. Li se spunea tuturor, dar eu şi surorile mele am avut urechi să ascultăm. Mulţi copii care cresc în centre parcă abia aşteaptă să termine liceul şi atât. Fetele se întorc acasă, găsesc câte un bărbat, fac o casă de copii şi chiar duc viaţă grea. Altele au plecat pe unde au putut şi n-am mai auzit de ele. Eu n-am vrut asta. Îmi doresc o familie, o casă a mea, dar am vrut mai întâi să fiu pe picioarele mele”, motivează ea alegerea de a merge la facultate.

Când a venit vremea, s-a înscris la Asistenţă Socială, la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, singura opţiune posibilă. „Trăind eu însămi în sistem pot să-i înţeleg mai bine pe oamenii cu necazuri. În ochii mei altfel se vede situaţia lor şi altfel îi pot ajuta. Eu chiar ştiu ce simt aceşti oameni”, mărturiseşte tânăra.

Alte două surori au urmat de asemenea cursuri universitare. Una a făcut Silvicultura, a terminat şi un master în domeniu, este căsătorită şi acuşi va avea al doilea copil. O alta soră a făcut kinetoterapie, tot la USV, este şi ea căsătorită, dar plecată în Germania, acolo unde şi mama lor se află în prezent.

O altă soră a absolvit o şcoală postliceală de asistenţi medicali. Un frate de-al lor s-a dovedit foarte talentat la pictură, şi termină anul acesta clasa a XII-a. Cea mai mică, dintre fete este şi ea în clasa a IX-a.

A ales ceea ce trebuia

Anul trecut, Simona a solicitat serviciile Centrului multifuncţional de la Gura Humorului. Avea nevoie de un loc unde să stea. După absolvirea facultăţii s-a înscris la un master pe resurse umane, dar a întrerupt după un an. Sora ei mai mare trebuia să meargă la serviciu şi nu avea cine să stătea cu băieţelul ei. A stat cu el 6 luni, timp în care a fost certată de diferite persoane că nu-şi vede de drumul ei, că nu-şi caută un loc de muncă şi propriul „culcuş”.

Simona spune că nu regretă ajutorul dat surorii ei şi că întotdeauna îşi va ajuta fraţii atunci când vor avea nevoie. Cum nu-i place să stea pe capul nimănui, după ce nepotul ei a plecat la grădiniţă, a plecat şi ea din casa surorii. La „Visătorii” nu se mai putea întoarce decât în vizite scurte, pentru că ieşise din grija statului. Chiar şi la Centrul de la Humor, unde putea găsi găzduire şi bani de mâncare până când, gândea ea, avea să plece pentru un timp în Germania la mama ei, n-ar fi vrut să apeleze la început.

„Am ezitat să vin. Fratele meu mai mic a stat aici şi îmi spuneam că este pentru copiii care chiar au nevoie, care n-au deloc unde se duce, n-au pe nimeni” spune tânăra.

Venirea la Gura Humorului a fost însă de bun augur.

Într-o zi, pe când solicita un bilet de voie de la şefa centrului multifuncţional, aceasta a răsfoit mai atent dosarul Simonei şi a văzut ca fata terminase facultatea de asistenţă socială. Cum chiar în centru era disponibil un post, i s-a propus să-l ocupe, iar fata, după un răgaz de gândire, a ales, spune ea, ceea ce trebuia, să muncească acolo unde şi-a dorit întotdeauna, în sistemul pe care îl cunoştea, îl înţelegea şi în care este convinsă că poate face treaba bună.

Acum Simona lucrează ca asistent social cu femei şi copii victime ale violenţei domestice, mai exact cu ceea ce demult, mama şi fraţii ei trăiseră pe propria piele.

„Atât cât pot, vreau să le ajut. Am întâlnit deja multe cazuri, am cunoscut multe feţe ale violenţei în familie, am ascultat poveşti în care am intuit vina bărbaţilor, dar şi a femeilor. Se petrec lucruri îngrozitoare uneori, dar treaba mea nu este să judec. Am văzut violenţă de când eram copil, în propria mea familie, dar n-am să mă pot împăca niciodată cu aşa ceva. Niciun om pe lumea asta, nicio femeie, oricât de rea ar fi, nu merită să fie abuzată de cel cu care îşi împarte viaţa, cel cu care a făcut copii. Şi când te gândeşti că multe, după ce au fost victime în mod repetat, se întorc la agresor ca s-o ia de la capăt, pentru că el a promis că nu mai face, aşa cum mai promisese de câteva ori înainte. Sunt tare dezamăgită când femeile agresate fac asta, dar nu pot decât să le ajut atunci fără să le judec”, a arătat Simona câte ceva din realităţile noului ei loc de muncă.

Ce a fost, a fost

Cum va fi viitorul pentru Simona, nu se ştie. Se ştie însă deja că ea face parte dintre cei câştigători, acei copii şi tineri din sistem care au muncit să-şi schimbe destinul. A făcut de mult pace cu trecutul ei şi cu părinţii care n-au găsit calea să-şi crească copiii înconjuraţi de dragostea lor. Fata s-a scuturat însă de acele timpuri şi gândeşte liniştit şi raţional, cu ochii nu spre trecut, ci spre ziua de mâine. Este sigură că toate cele realizate până acum o îndreptăţesc să spere la acel „al meu” după care tânjeşte de când era copil.

„Să nu credeţi că dacă acum am serviciu îmi este uşor. Vreau să-mi continui masterul, dar am nevoie de bani pentru asta. Îmi caut o locuinţă aici în Gura Humorului, dar am răbdare că voi găsi într-o zi. Cu timpul vreau să am casa mea, deşi e foarte greu să-ţi cumperi chiar şi o garsonieră. Eu nu mă iau eu după vorbe de felul că «Lasă că o să te măriţi şi o să mergi la casa lui». Eu vreau să am casa mea, un loc doar al meu în care dacă vreau primesc pe cineva şi din care, dacă nu merge, să-l dau afară.

Cu fraţii păstrez în continuare legătura, iar cu părinţii mă întâlnesc cât se poate de des. Mă înţeleg bine cu ei. Ce-a fost, a fost. Mama e acum în Germania, iar la tata merg o dată la două săptămâni.

Deşi a fost un om violent, parcă mi s-a şters asta din minte şi acum văd şi alte laturi ale lui. El încă vrea să se împace cu mama”, încheie, zâmbind, tânăra fată conversaţia noastră.

Îi spun fetei că simt din tot sufletul bucuria de a o fi cunoscut şi că merită cea mai frumoasă viaţă. Îi spun şi că o respect, iar ea roşeşte puţin şi acceptă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: