Poveşti de călătorie

Neaua ninge la Betleem

Stăm de câteva zile în Betleem, de fapt dormim într-un hotel de aici, Manoly Plaza, şi doar seara mergem la un magazin din apropiere după apă şi fructe, iar dimineaţa înfruntăm cum putem oferta insistentă a vânzătorilor ambulanţi care ne aşteaptă în pâlc lângă autocar. Dar astăzi, în sfârşit, Betleemul va deveni Vicleimul copilăriei şi mai mult decât povestea poveştii, povestea însăşi, Naşterea.  Deocamdată însă suntem tot în mijlocul comerţului, într-un soi de piaţă cu etaje, un mall, în care goana scărilor rulante este concurată de aceea a micilor negustori cu marfa revărsându-li-se din genţi uriaşe şi cu veritabile tabere instalate pe paviment, în care, în faţa unor movile de produse de pielărie, de confecţii textile, de suveniruri ceramice, „afaceriştii” locali stau de vorbă, beau ceai, cu un aer complet dezinteresat la ce se întâmplă în jur, inclusiv la marfa lor. Aici, Buna Vestire sau Fuga în Egipt sunt decoraţii colorate pe pereţi de cafenea, dar vine şi momentul pasului despărţitor, când brusc, fără parcurgerea vreunei zone intermediare, ne desprindem de larma târguitului şi cumpăratului şi intrăm în mulţimea tăcută, imensă, a pelerinilor.

Ca şi Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Biserica Naşterii Domnului este o splendoare prin măreţie şi sobrietate, prin masivitate şi mister, pe care nici aparatele foto, nici ochii nu pot să o cuprindă întreagă, ci doar o indescriptibilă vibraţie înlăuntrul nostru: Am ajuns aici! Suntem aici! Coloana umană înaintează lent pe lângă ziduri, seamănă cu un arbore întins pe pământ, coroana bogată, răsfirată, se adună în trunchi şi apoi într-o lungă rădăcină pivotantă, al cărei vârf este cel căruia i-a venit rândul, să-şi plece capul, să se adune în el însuşi mai scund şi mai subţire decât de obicei, până aproape un copilandru, ca să treacă pragul porţii, anume micşorate în perioada otomană  să nu poată, să nu îndrăznească să intre cineva călare, numai  în adâncă smerenie, în desăvârşită umilinţă.

Şi această biserică este una crescută din biserici începând de la locaşul ridicat în anii 330 de Împăraţii Constantin şi Elena deasupra grotei identificate ca peştera naşterii Mântuitorului de către Iustin Martirul şi Filosoful, cu aproape două secole înainte. Dar peste alte două secole, împăratul Iustinian avea să-l dărâme ca să înalţe altul, mai trainic şi mai frumos, o biserică mai încăpătoare, inclusă acum în complexul dezvoltat pe aproximativ 12 000 de metri pătraţi. Şi urcând încă un veac, o vom descoperi pe aceasta cruţată la invazia perşilor graţie costumelor persane purtate de magii care veneau cu daruri la Pruncul Divin în scena înfăţişată pe unul din pereţii ei.

Intru în Biserica Naşterii şi ajung iar parte dintr-un lung râu de credincioşi care curge cu o viteză de un milimetru pe minut. Rigoarea lui este de la sine de înţeles. Mă desprind şi merg în partea cealaltă, să văd ce anunţă un panou, restaurarea uşii externe a pronaosului, sub egida Comitetului de Conducere Palestinian pentru Restaurarea Bisericii Naşterii, să fotografiez fragmentele de mozaic din vremea locaşului zidit de Împăraţii Constantin şi Elena, mă reîntorc şi mă aşez de unde plecasem fără să am parte de niciun comentariu. Unii se roagă în şoaptă,  alţii citesc din cărţi în limbile lor, după ce şi-au umplut orbitele cu tot ce au putut sorbi din naosul uriaş, sprijinit pe patru rânduri de câte  unsprezece coloane roşii, înalte de câte şase metri, pe care se mai desluşesc picturi. Cea mai căutată are nişte găuri mici, dispuse în formă de cruce, urmele degetelor fetei nevinovate care au pătruns în piatră, cerând ajutor Celui de Sus, în faţa soldaţilor care o urmăreau cu înverşunare. Dar disperarea şi credinţa sa au fost auzite, roiuri de viespi au coborât din tavanul cu bârne de lemn, alungându-i pe asupritori. Sunt şi alte variante, viespile ar fi ieşit din coloană sau ar fi sfredelit-o, lăsând mărturie pentru biruinţa lor asupra ameninţării unei mulţimi de necredincioşi care voiau să intre silnic în biserică. Oricum, palma lipită de ea şi dorinţa spusă în gând cu inima curată o deosebesc pentru pelerini.

 Mai este una, şi aceasta stăruitor căutată, pe care câteodată chipul Mântuitorului poate fi văzut lăcrimând. O găsesc aproape surprinzător de repede, dar obrazul îndurerat şi ochii înrouraţi pe care mi-i arată coloana sunt al celei lipite de piatră. Deşi o viaţă medic în Suceava, nu am întâlnit-o, am cunoscut-o abia acum, venind în călătoria noastră de la Braşov, unde s-a stabilit după ieşirea la pensie. Vreau să mă retrag, dar nu, doctoriţa Rodica Dranca mi se alătură suspinând. Vom  înainta de-acum împreună lângă pânza de cort care separă curgerea umană spre altar, ascunzând, ca şi pe o bună porţiune din exteriorul Bisericii, lucrări de consolidare, de restaurare, de întreţinere, trupul fizic al locaşului este permanent îngrijit. Pe pânză au rămas, şi cred că se îndesesc mereu, semnături, confesiuni, scrise cu pixul ori carioca, punându-i pe cei aflaţi în rând în dificultatea alegerii: să descifreze nume, aşezări, ţări şi rugi sau să le depăşească discret, păstrând distanţa cuviincioasă pe care o iau în locaşurile ortodoxe, când apropierea sărbătorilor lungeşte şirurile enoriaşilor la spovedanie. Îi spun că vreau să ajung neapărat la icoana Sfântului Nicolae. Tatăl meu, prea devreme plecat, prea tânăr, când eram încă eleve, eu şi surorile mele, aşa se numea, Nicolae, şi-acum îi poartă numele fiul şi nepoţica cea mare. Cuvintele mele au un efect neaşteptat, zguduitor. Rodica Dranca încearcă, ca şi cum şi-ar ţine mâna goală pe creasta unei flăcări, să-şi atenueze ţipătul. Şi ea a fost orfană de tată! Ea nici măcar nu poate spune că l-a cunoscut! Mărturisire, evocare, aducerea aminte, deoarece nu sunt sigură că mie îmi vorbeşte şi nu sieşi ori că nu se adresează mai curând acestui uriaş timpan între bietul nostru suflet şi cerul infinit pe care îl reprezintă Biserica Naşterii din Betleem. Tatăl i-a fost smuls din cuibul părintesc atunci când ea abia venise pe lume şi ar fi rămas cât ar fi trăit în detenţie, dacă uşoara îmblânzire a timpului nu l-ar fi eliberat pe Ionel Goga, vărul lui Octavian Goga. L-a cunoscut peste ani, când s-a întors, dar, ziceau toţi, nu mai era cel care le fusese răpit, tot ce îndurase pentru unica vină a rudeniei de sânge cu omul politic care îl dublase pe marele poet al Marii Uniri îi ruinase sănătatea, îl distrusese: a murit la câteva luni după venirea acasă. Slăbuţă, o făptură încordată, toată numai rană proaspătă pentru dureri vechi, doctoriţa Rodica Dranca este ca o pasăre care se zbate între zidurile locaşului şi nu găseşte ieşirea, şi nu întâlneşte tihna, până ce nu ajungem în faţa Betleemiţei, icoana surâzătoare, unica, se spune, a Maicii Domnului cu Pruncul. Criteriile artistice au făcut-o faimoasă pe Mona Lisa lui Da Vinci, cele sufleteşti, ale mângâierii după care tânjim cu toţii, o fac inegalabilă pe Betleemiţa! Unii o filmează, alţii se fotografiază lângă ea, cei mai mulţi însă fac semnul crucii şi o sărută, cu veneraţie şi credinţă de nezdruncinat în puterea sa alinătoare. Abia acum curmându-şi ţipătul, Rodica Dranca se închină  plină de evlavie, iar eu înţeleg că pentru această clipă de liniştire, de linişte face a şasea sa călătorie în Ţara Sfântă!

Aflat deopotrivă în administrarea Bisericii Greco-Ortodoxe, Bisericii Romano-Catolice şi Bisericii Armene, edificiul care marchează şi cinsteşte locul venirii pe lume a lui Iisus Hristos are altarul central ortodox, ridicat chiar deasupra Peşterii Sfinte. Catapeteasma iniţială fiind dusă de cruciaţi la Roma, la Santa Maria Maggiore, frumuseţea celei pe care o admirăm vorbeşte de înzestrarea artistică a monahilor de pe Muntele Athos care au sculptat-o,  onorând însă comanda unui voievod român: Şerban Cantacuzino. Aglomerarea la coborârea în Peşteră este fluidizată de soldaţi, muţi, eficienţi şi cvasiinvizibili pretutindeni în punctele fierbinţi ale pelerinajelor. Un aer dens de respiraţii intensificate una de cealaltă, un aer electrizat de trăiri puternice se înstăpâneşte neîncetat peste fiecare grup, care odată intrat repetă aceleaşi gesturi, de bucurie şi slăvire a împrejurărilor vieţii şi a îngăduinţei divine, care i-au permis să ajungă şi să fie aici.  Precumpăneşte însă un soi de modestie generată poate de porunca  străveche, moştenită din părinţi în fii, a izbânzii, a norocului gustat cu măsură, deşi pentru mulţi această călătorie pregătită în ani este chiar călătoria vieţii lor! Ori poate impusă de însăşi simplitatea spaţiului sacru. O stea de argint cu 14 colţuri – şi ea un dar românesc, de la Constantin Mavrocordat – arată în pavimentul de marmură albă unde s-a petrecut naşterea, „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est”, luminată de 15 candele care ard neîncetat, 6 ale grecilor ortodocşi, 5 ale armenilor şi 4 ale catolicilor. Şi Capela Ieslei spre care mergem în continuare este romano-catolică, ca şi Biserica Sfintei Ecaterina de alături, de unde se transmite, radio-tv, în toată lumea, Liturghia nopţii de Crăciun.

Suntem pe străzile Betleemului, doctoriţa Rodica Dranca îmi vorbeşte acum de jertfa mamei sale, de fiică, medic, în Braşov, de fiu, profesor în Suceava, de frate, Mircea Goga, stabilit în Franţa, universitar la Sorbona şi exeget al creaţiei lui Octavian Goga, mie îmi vin întâi în minte două dintre titlurile cărţilor sale, „Golgota. Octavian Goga între apologeţi şi detractori” şi „Mesianismul lui Octavian Goga”, apoi îmi răsună, ecou la lecturile care ne-au cucerit, versurile publicate prevestitor de Octavian Goga – „Acolo-n hora vijeliei crunte /E clocotul visării noastre sfinte! /Veniţi, români! Porniţi-vă spre munte! /V-arată drumul morţii din morminte. /Să nu uitaţi a veacurilor carte, /Veniţi, veniţi!… /Căci adevăr zic vouă: Ori vă mutaţi hotarul mai departe,  /Ori veţi muri cu trupul frânt în două!” – şi mă feresc să mă gândesc la faţetele văzute şi nevăzute ale acestei întâmplări neîntâmplătoare, a întâlnirii cu Poetul pătimirii noastre în Ţara Sfântă în anul Centenarului Marii Uniri. Câtă emoţie şi câtă încordare putem duce până la urmă?!

Lumina ninge din toate părţile pe acest Câmp al Păstorilor, aflat la un kilometru sau doi la răsărit de Betleem, locul în care copilandrii păzeau oile oamenilor din satul Beit Sahour, când au aflat vestea cea minunată. Coborâm treptele în peştera lor, acolo unde Împărăteasa Elena a poruncit înălţarea unui sfânt altar, altar care se zice că durează şi azi în paraclisul ortodox închinat Maicii Domnului, cu prăznuirea a doua zi de Crăciun. Paraclisul a fost definitivat de călugării greci cam odată cu terminarea, alături de peşteră, a unei Biserici a Păstorilor, din al cărei magazin aflat în pridvor i-am cumpărat lui Niadi copia frumoasei icoane bizantine, la care nu mă mai satur să mă uit pentru starea de basm din copilărie pe care mi-o insuflă, stare de desăvârşită inocenţă şi de bucurie curată şi profundă. Într-un peisaj în care sunt reprezentaţi şi munţii, şi mările, şi râurile, şi  bisericile, şi arborii, şi mieluţele Ţării Sfinte, în colţul de sus din dreapta, Iisus este Lumina Lumii, lumina pe care o primesc îngerii, de la îngeri, monahii, care o îndreaptă spre un cuplu şi copiii săi. În colţul de sus din stânga, Maica Domnului, ca luna pe lângă soarele Mântuitorului, îşi desface ocrotitor braţele deasupra oamenilor. În paraclis sunt mai multe icoane vechi cu acest dar tainic, încât, preotul desluşind că cerul s-a deschis desupra păstorilor şi îngerii au început să urce şi să coboare cântând ca la un semn, sucevenii, nemţenii şi băcăuanii cu care am venit încep la rându-le să cânte împreună: „Astăzi s-a născut Hristos, /Mesia chip luminos, /Lăudaţi şi cântaţi, /Şi vă bucuraţi! /Mititel, înfăşeţel / În scutec de bumbăcel, / Neaua ninge, nu-l atinge, /Vântul bate, nu-l răzbate /Lăudaţi şi cântaţi, /Şi vă bucuraţi!”

El stă, într-adevăr, mititel înfăşeţel în scutec de bumbăcel, într-un cerc de eternă primăvară, iar peste noi, peste paraclis, peste biserică, peste Betleem cad fulgi albi, diafani, ca şi cum cerul ar fi o necuprinsă livadă de meri în floare care îşi scutură petalele, tot mai multe în livada celestă pe măsură ce ne ating obrazul şi ne acoperă inima cu zăpada lor caldă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: