Elogiu în piatră din piatră de Bucovina

 Precum în ev mediu din danii domneşti şi din sacrificiul celor osândiţi să zidească, robi şi roabe, pe veci putrezind sub măreţia slăvitelor lăcaşuri, de nimeni pomeniţi, căci numele ctitorilor şi ale familiilor domnitoare nu puteau sta în diptice alături de prostime, din obolul târgoveţilor nevoiaşi şi din punga câtorva cârmaci mai slobozi duratu-s-a un lăcaş dreptmăritor şi aici la Suceava, în anii Domnului 2005-2018. În arhitectura locaşului durat sub patronajul smeritului Spiridon – chir al Trimitundei în anii vânzolitelor prime sinoade ale Bisericii după Edictul de la Milan sunt împreunate elemente munteneşti brâncovene şi moldoveneşti ştefaniene, bine gândite de valorosul Gheorghe Bratiloveanu. Pietrele suprapuse din temelie până sub acoperişul turlei, dislocate din carierele aflate în Ciumârna şi Vama, deosebit de rezistente la intemperii, au fost potrivite de meşterul cioplitor Dumitru Blaga din Bursuceni – un bărbat cu chip de dac, fost miner, cu preocupări intelectuale, bine cunoscut şi ca inteligent rebusist. În dreapta lui a ornat frize şi coloane şi a imortalizat în piatră făptura întâiului martir al Bucovinei, Grigore al III-lea Alexandru Ghica, Gavril Pohoaţă din Brăieşti, Cornu Luncii. De mare ispravă în această întreprindere a fost şi Constantin Onuţ, tăietor de piatră, ajutat de oamenii din consiliul popesc şi de voluntari enoriaşi. Zidăria cu faţă mănăstirească îmbină armonic nivelul roşu de cărămidă cu scenele iconografice realizate în mozaic. Ctitorul a strămutat în biserică elemente din Kora – Constantinopol, basilică ridicată acum 1000 de ani de către Theodor Metohites, savant şi mecena, precum Lorenzo Magnificul în epoca Renaşterii. În turlă sunt împreună, într-un sobor de peste veac, voievozii Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab şi Constantin Brâncoveanu, Varlaam, Dosoftei, Anastasie Crimca, Daniil Sihastrul şi Iacob Putneanul.

Într-un alt registru sunt înşiraţi, circular, solemni şi ochioşi, prorocii. În altar este utilizată tehnica mozaicului; iar în navă, printre zugrăveli vor fi şi câteva portrete în mozaic. Biserica a fost târnosită la 1 septembrie 2018. Primarul Ion Lungu a fost felicitat pentru contribuţia sa generoasă, întocmai şi cei câţiva bravi susţinători, medici, profesori şi – cei mai mulţi – credincioşii cu pensii modeste, ca şi vieţuitorii noştri rurali, cei dintâi la dus poverile Bisericii. La datorie, la toată corvoada, preotul l-a avut zilnic alături pe Traian Viţega (din parohia Ţibeni a regretatului nostru prieten de la Şaru Dornei, Damaschin Buzilă), omul care-i aprinde căţuia şi pravoslavnicile lumânări. Veniturile bisericii sunt slabe – două botezuri, câteva cununii „reşapate”, grăieşte hâtru parohul, fără belşugul celorlalţi mulgători megieşi care ştiu tot atât de bine că „astăzi cel mai bun negociator e banul”. Dar dacă în biserică nu e impresionantă mulţimea credincioşilor, de toată lauda e şirul de mame tinere care-şi duc pruncii în braţe să-i hrănească cu har şi veşnicie din potirul euharistic.

Iniţiatorul ctitor pe care-l subliniam după descrierea dinainte e Sorin Toader Clipa, fiul gospodarilor Glicheria şi Gavril Clipa din Grăniceşti. Născut la 17 iunie 1965 – nepotul celui mai aprig primar pe care l-a avut comuna, Toader Clipa, zis Şandriuc, Sorin, frate cu Mihai Clipa, preot în Iţcani, până a ridica mai întâi biserica de lemn – acum praznicar şi capelă lângă lăcaşul de piatră – s-a şcolit la Iaşi şi Bucureşti, înscriindu-se „într-o studenţie prelungită”, precum el însuşi spune, cercetând istoria timp de peste doi ani în Bielefeld şi Münster. În cadrul acelui proiect iniţiat de protestanţi şi greci, spune Clipa, „a cunoscut studenţi şi limbi de pe toate coordonatele pământului”. Apoi a predat religia timp de cinci ani la Iaşi şi Bucureşti, lucrând o perioadă şi la Trinitas. După vârsta de 30 de ani este hirotonit şi slujeşte voluntar la Mănăstirea Teodoreni, Suceava, sub toiagul răzbătătoarei stareţe Nimfodora, aleasă din cinul Mănăstirii Suceviţa. Sorin Clipa, însuşindu-şi limba germană, sfătuit de istoricul profesor universitar Mihai Iacobescu, a studiat şi adunat documente preţioase pentru o teză de doctorat cu privire la Fondul Bisericesc al Bucovinei, pe care a susţinut-o, urmând să o tipărească. Aceste realizări, nu ar fi avut destulă pregnanţă dacă ar fi lipsit din zid nemurit în piatră – cel care a murit pentru Bucovina, strangulat şi decapitat la 1/12 octombrie 1777, voievodul Grigore al III-lea Alexandru Ghica, „unul dintre cei mai buni stăpânitori pe care i-au avut ţările noastre în epoca Fanarioţilor”, „apărând mulţimea împotriva abuzurilor celor mari” (Const. C. Giurăscu), „lăudat de către toţi şi plăcut prostimei” (Enache Kogălniceanu). Urmând pilda dreptului Ioan Botezătorul, dar şi a lui Decebal, al cărui cap sprijină etnogeneza neamului, ori pilda lui Mihai Viteazul pe capul căruia s-a înălţat întâia unire a provinciilor româneşti, Ghica nu putea sfârşi altfel – fiind singur între trei Imperii, nu era cum să nu fie răpus de aceşti coloşi. Dar Bucovina merita sacrificiul „acestui bărbat care, domnind în alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor”, după cum scria Eminescu, încheind şirele cu acest imperativ, valabil şi azi: „Popor românesc mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare!”.

Statuia lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica ar fi trebuit să fie în centrul Bucovinei. Ar fi trebuit ridicată – într-un oraş cu puţine statui, cam toate urâte – alături de întemeietorul Petru Muşat şi în vecinătatea lui Iancu Flondor cel ce prin Unire a sublimat jertfa voievodului care nu a putut accepta „stupul matern al Moldovei întregi vândut”. Ce nu au făcut edilii judeţului într-atâţia ani, a făcut un preot! Biserica are, aşadar, un contrafort eclesial-patristic prin Sf. Spiridon, cel cu mitră de trestie, fără licăriri de bazar ambulant cum poartă „săracii” noştri ierarhi şi un contrafort naţional-istoric prin statuia Domnului martir, crescută parcă din peretele bisericii. Nu cumva şi această realizare este o învăţătură pentru cei „mici de zile, mari de patimi” care colcăie pretutindeni? Căci Neamul se mântuie şi în colibe sărace, în bordeie anonime şi schituri urzite din două, trei scânduri rezemate de un copac, de o căpiţă, în care sigur Dumnezeu vine şi se odihneşte ca un ţăran istovit de tras la coasă. Mai sigur aici decât în semeţele şi somptuoasele edificii zgârie-nori în care omul mărunt se simte strivit, ştiind că singura biserică în care Dumnezeu îşi află şedere e doar inima curată a fericiţilor neîntinaţi de deşertăciunea slavei.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. arhim Veniamin says:

    Dacă până acum autorul nu a învăţat că n este bine să scuipi în fântâna din care ai băut apă, degeaba cei şapte ani de acasă….

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!