„Rinocerita” se propagă în noi, tăcută…

Sâmbătă şi duminică, Teatrul Municipal Matei Vişniec vă invită la spectacolul „Rinocerii”, de Eugene Ionesco, în regia lui Alain Timár, avându-i în distribuţie pe Răzvan Bănuţ, Cătălin Mîndru, Delu Lucaci, Cristina Florea, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc, Diana Lazăr, Horia Butnaru.

Alain Timár este regizor, scenograf şi director de teatru. În 1983 fonda la Avignon Théâtre des Halles, pe care îl conduce şi azi. Nu se află pentru prima oară în România în calitate de regizor. În 2011 a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, spectacolul „Ubu Rege” de Alfred Jarry, pe care în 2013 trupa clujeană îl prezenta şi la Festivalul de la Avignon.

Alain Timár spune că „îi place să desfiinţeze barierele şi să elimine graniţele atât cele reale, cât şi cele artificiale”, lucru demonstrat de faptul că a montat spectacole nu doar în limba franceză, ci şi în maghiară, engleză, chineză, coreeană.

Cu ocazia turneului din Franţa, Alain Timár a văzut cele trei spectacole ale teatrului sucevean şi, cucerit de energia actorilor, a răspuns pozitiv invitaţiei de a veni şi a realiza un spectacol la Suceava.

Ca parte a procesului creativ, Alain Timár spune că încearcă să includă în spectacolele sale diferite aspecte ale vieţii sociale specifice locurilor în care montează. În ceea ce priveşte „Rinocerii” de la Suceava, a spus că a fost uimit să vadă oraşul gol sâmbăta şi duminica, pentru ca mai apoi să regăsească oamenii în malluri şi supermarketuri.

Regizorul francez a mai spus ca viitorul teatrului din Suceava depinde şi de o clădire destinată exclusiv teatrului, care să îndeplinească condiţiile specifice de acustică, lumină, sonorizare. Situaţia în care un teatru îşi desfăşoară activitatea într-o clădire cu mai multe funcţionalităţi dăunează actului artistic şi dezvoltării teatrului sucevean.

Despre Eugene Ionesco şi „Rinocerii”, Alain Timár spune: „Eugene Ionesco a cunoscut România fascistă a lui Antonescu, dar şi România comunistă a lui Ceauşescu: evident, autorul denunţă, prin scrierile sale, toate tipurile de regimuri şi ideologii totalitare.

Prima punere în scenă din Franţa a «Rinocerilor» a avut loc în 1960 şi a fost semnată de Jean-Louis Barrault: a fost construită în jurul aceleiaşi teme a denunţării. El a văzut în Rinocerii o metaforă numai bună pentru a vorbi despre trupele SS materializate în «Garda de Fier» din epoca lui Antonescu: cu cămăşile lor maro sau negre, ambele au împărţit în calea lor moarte, teroare şi distrugere.

Piesa descrie de asemenea fanatismul ce poate cuprinde întreaga populaţie şi poate sfârşi într-o nebunie colectivă. Contaminarea cu „rinocerită” are, în cazul de faţă, aspectul unei metamorfoze fizice, vizibilă şi exterioară, cu coarne şi trăsături de animal. Doar Bérenger, eroul, sau aproape eroul în ciuda a ceea ce crede el, rezistă şi chiar scapă cu bine din acest proces.

Această viziune a luat astăzi o formă nouă…

După căderea blocului comunist din Europa şi apariţia globalizării, unde economia de piaţă, via capitalismul triumfător şi arogant, îşi asumă locul întâi; când lumea a devenit un supermarket unde orice poate fi vândut şi cumpărat – chiar şi oameni; când această piaţă aparţine multinaţionalelor dincolo de guverne iar finanţiştii înnebunesc speculând sume virtuale colosale; şi peste toate acestea, un alt aspect al ideologiei totalitare şi-a făcut apariţia, doar că într-un mod mai difuz, aproape invizibil.

Noii stăpâni jonglează cu un soi de trucuri magice fără să-şi arate feţele, în timp ce duşmanul a devenit invizibil! Şi toţi, sau aproape toţi, par a-şi fi însuşit aceste noţiuni, condiţionaţi fiind de un consumerism generalizat. Masele fascinate au construit un nou Templu, acela al Consumului cu «C» mare, în care divinizează puterea banului şi consumul de bunuri.

«Rinocerita» se propagă în noi, tăcută, cu tot cu efectele sale erozive.

În acest context, toate personajele piesei sunt atinse de boală, cu excepţia lui Bérenger, care conştientizează pericolul şi se împotriveşte.

Excesul arată cât de mult poate excela fiinţa umană în ceea ce priveşte capacitatea de a face rău. Fiecare dintre noi poate deveni un monstru: «Monstrul poate să iasă din noi. Putem avea cu toţii faţă de monstru», scria Ionesco în «Between the life and the dream». Să nu uităm că în Apocalipsă răul ia înfăţişarea unui animal.

De când filosofia şi ştiinţa există pe planeta Pământ, n-au reuşit, cel puţin până acum, să stârpească acest rău pe care Istoria, neobosită, se încăpăţânează să-l repete: cumplite conflicte în Algeria, Cambogia, Rwanda sau Bosnia, crime şi tâlhării mai mari sau mai mici… Fiecare zi vine cu acumulări de atrocităţi şi nenorociri de tot felul.

Se întâmplă pentru că e parte integrantă din noi ca acest rău, sub acoperirea căldurii şi protecţiei trupului şi spiritului nostru, să fie gata să se arate la cel mai mic îndemn.

În direcţia propusă, acest rău al vremurilor antice, dar şi al celor moderne, această «rinocerită» nu se exprimă pe sine: nu ia nici forma unei măşti, nu e vorba de machiaj, nici de coarne şi cu atât mai puţin de întruchiparea unui animal. Nu există transformare fizică a personajelor, totul se întâmplă în trupurile lor; doar mai apare pe ici, pe colo, o sclipire de dedesubt ce se întrevede, apoi se poate recunoaşte în cei de lângă… şi chiar în public!

Dacă există în jurul meu, nu e niciun motiv să nu existe în mine. Ia oglinda, uită-te la tine: principalul tău inamic e în faţa ta, exact acolo, înăuntrul tău! Lasă oglinda şi observă: ce vezi? Mai întâi unul, apoi pe toţi ceilalţi. Fără ţipete, fără urlete, fără agitaţie în faţa unei asemenea revelaţii, doar linişte şi o cvasi-imobilitate dată de propria perplexitate, surprindere, curiozitate, urmată de fascinaţie sau disperare în funcţie de personaj.

Hazul şi comedia de la începutul investigaţiilor în cazul «rinoceritei» vor lăsa loc, încet, încet, unor stări de îngrijorare, apoi de nelinişte crescândă şi teamă, iar în final de confuzie, pe măsură ce devenim cu toţii alarmaţi de «rinocerită». Scena finală completează o introspecţie individuală şi colectivă.

În capacitatea lor de a face bine sau rău, oamenii folosesc deopotrivă forţa şi inteligenţa. La urma urmelor, prea civilizata şi culta Germanie i-a generat pe Hitler şi nazismul; Japonia, cu ancestralele şi sofisticatele sale tradiţii, este cea care a comis oribile atrocităţi în cel de-al Doilea Război Mondial; Statele Unite ale Americii, naţiunea democraţiei şi libertăţii, este cea care a detonat bomba atomică la Hiroshima. Şi am putea continua macabra listă cu alte exemple date de aşa numite ţări civilizate.

Iar dacă răul există (iar evidenţa n-o putem nega), opusul său, binele, trebuie şi el să existe: asta vrea luptătorul imposibilului, Bérenger, să ne spună.

El devine şi simbolul luptei împotriva tuturor formelor de inumanitate, nedreptate şi obscurantism, fie că sunt individuale sa colective, în interiorul fiinţei sale sau în societate!

Bérenger aduce un plus valorilor precum prietenia, relaţiile sociale, dragostea, reinventează «umanismul» pentru lumea obişnuită. El îndrăzneşte să gândească, să reziste şi să ne invite pe noi toţi să facem la fel. Îl face asta nebun, iar dacă l-am urma, am deveni şi noi nebuni?”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: