Poveşti de călătorie

La Chişinău soarele răsare mai devreme

La Chişinău, soarele răsare mai devreme, îmi spun, trezită de lumina sa. Matinală din fire, la Suceava îl surprind eu apărând pe cer dinspre Cetatea de Scaun. Primăvara curge spre sfârşitul lui aprilie, ziua ne salută şi din candelabrele castanilor în floare. Sigur, aş fi vrut să ajung şi pe timpul mai aspru al lui 27 martie 2018, când s-a sărbătorit un veac de la Unirea Basarabiei cu România, gând care nu stăruie în regretul de a nu fi putut să vin atunci aici, ci îmi întăreşte revelaţia pasului mai întâi, făcut nu doar de astru, ci şi de oameni pe această margine de pământ românesc. Într-adevăr, Basarabia a fost prima dintre provinciile istorice care s-a unit cu România. Cum se spunea în Declaraţia de Unire? „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa România” . Iar telegrama adresată regelui Ferdinand de Ioan Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, afirma că „poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular” „în unire cu ţara-mumă vede chezăşia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura naţională şi dreptatea socială” .

Şi această zi de vineri, 27 aprilie 2018, reverberează o semnificaţie care nu are cum să nu te mişte: este Ziua Drapelului şi a Stemei de Stat, zi ridicată pe această înălţime, a sărbătorii, de gestul deputatului Gheorghe Ghimpu, care pe 27 aprilie 1990 a îndepărtat drapelul Uniunii Sovietice şi a arborat Tricolorul pe cupola Parlamentului. Gheorghe Ghimpu a fost fondator al Mişcării de Eliberare Naţională, membru în conducerea Frontului Popular din Moldova, dar, cum afirma cineva, atunci şi-a trăit clipa de fericire.

Vin din ziua precedentă cu două bucurii: vizitarea pe îndelete a expoziţiei de acuarelă a pictorului Ion Moraru, atunci vernisată la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi” al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, şi întâlnirea cu prietena Silvia Strătilă, profesoară şi membră a echipei ziarului „Timpul” . Da, deşi au trecut anii şi viaţa sa şi a familiei sale s-a schimbat prin stabilirea în Statele Unite, Ion Moraru îşi aduce aminte de expoziţia de la Suceava, când ne-am şi cunoscut, inclusiv pe palierul dragostei de carte pentru copii, eu ca autoare de poveşti, Domnia Sa ca ilustrator graţios. Cu numeroase aprecieri în străinătate, valoroasa acuarelă a lui Ion Moraru trădează, cel puţin în expoziţia de acum, nostalgii, „Amintirea copilăriei” , „Margine de sat” , „Sat moldovenesc” , „Dor de Basarabia” , iar tripticul consacrat Mântuitorului, gânduri, poate sângerări tăinuite. Cu ce stare sufletească se va întoarce în America? Probabil nu se gândeşte deocamdată la asta, pe chip i se răsfrânge căldura întineritoare a primirii confraţilor de breaslă şi a vechilor prieteni la vernisaj.

Fragilă în aparenţă, dârză cât nici ea singură nu se ştie, alergând de la Liceul „Vasile Alecsandri” la redacţie, tratând cu maximă seriozitate şi educarea în spiritul dragostei de Limba şi Literatura Română a adolescenţilor, şi acurateţea scrisului în Unicul Ziar Naţional, cum se proclamă cotidianul, şi pasiunea, echilibrul şi corectitudinea pentru propriul condei, Silvia Strătilă îmi încarcă braţele cu daruri – numere recente din „Timpul” , volumul II din „Istoria Basarabiei” şi „Basarabia şi relaţiile româno-ruse” de Alexandru V. Boldur, ediţii apărute la „Timpul” şi dedicate fondatorului ziarului, Constantin Tănase -, şi inima cu mărturisiri de prieten bun şi promisiuni de publicistă exigentă pentru paginile mele de Literatură şi Artă din „Crai nou” Suceava. În mireasma puternică a unui liliac alb, cuprinzând amândouă în aceeaşi privire Catedrala, Arcul de Triumf, castanii înstelaţi, Silvia povesteşte. Este descurajată de apatia elevilor la unele ore de clasă şi însufleţită de entuziasmul cu care îşi pregătesc participările la Saloanele Culturale „Alecsandriada” de la Bacău răspunzând invitaţiei consecvente a poetului Dumitru Brăneanu, este dezamăgită uneori în aşteptările personale şi încântată de perspectiva unei călătorii la vestite mănăstiri din România, este stimulată de devotamentul şi talentul colegului de redacţie Pavel Păduraru şi preocupată de o serie de articole pe care vrea să le închine marelui jurnalist, personalităţii luminoase a lui Constantin Tănase, plecat prea devreme dintre noi, cum li se întâmplă oamenilor buni, şi mai ales celor care trăiesc cu simţământul unei misiuni în folosul semenilor.

Mai înainte şi mai puternic decât oriunde în învăţământul superior în limba română s-a împlântat la Chişinău, ca obiect de studiu, disciplină, Bioetica, şi ca preocupare ştiinţifică, majoră şi constantă, identificarea unei strategii optime a supravieţuirii din perspectiva bioeticii, antropologiei, filosofiei şi medicinei. Meritul este al Catedrei de Filosofie şi Bioetică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testimiţeanu” din Republica Moldova, „motorul” , împreună cu Centrul Naţional de Bioetică din Republica Moldova, al organizării conferinţelor cu această temă ambiţioasă şi atât de oportună. Şi pentru că, parafrazându-l pe Marin Sorescu, toate trebuie să poarte un nume, îl vom rosti pe cel bine cunoscut de profesioniştii domeniului, al dr. hab. în filosofie, prof. univ. Teodor N. Ţîrdea. Îl ştiu de la prima mea participare, în anul 2007, în septembrie 2017 a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 80 de ani, sărbătoare împletită cu cele şase decenii care au trecut de la fondarea Catedrei, dar mi se pare neschimbat: aceeaşi vioiciune a minţii, a discursului, a mersului, un savant ieşit parcă din cărţile lui Jules Verne, care face din Chişinău un reper în grija pe care o cultivă aici pentru salvarea lumii. Conferinţa de acum este a 24-a şi tot venind, şi ascultând, însoţind-o şi de această dată pe lector univ. dr. Niadi-Corina Cernica de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, am ajuns să ştiu personalităţile basarabene pe care le-a antrenat şi care îl susţin cu cercetările, comunicările lor în această cauză nobilă, în primul rând colegii din Catedră, în frunte cu Vitalie I. Ojovanu, dar şi Ana Pascaru (graţie căreia Zilei Mondiale a Filosofiei i se acordă o însemnătate greu de găsit în alte părţi, strălucind pur şi simplu în spaţiul elegant al Academiei de Ştiinţe a Moldovei), şi Ludmila Roşca, ca să le amintesc doar pe aceste două distinse doamne ale Filosofiei din Republica Moldova, dintr-un şir mai lung, acompaniat permanent şi încurajator de altul, alcătuit din tineri. Plec, plecăm din clădirea Universităţii de Medicină la terminarea Conferinţei cu încrederea că poate nu e totul pierdut, că lumea îşi mai acordă o şansă de a dura ascultându-i pe filosofii care caută strategia optimă a supravieţuirii, încredere în care şi cele ascultate, şi optimismul Cavalerului Ordinului Gloria Muncii care este dl Teodor Ţîrdea, şi ziua minunată de primăvară îşi au partea lor de frumoasă explicaţie.

Există o plinătate a trăirilor care îşi caută singură paşii. De atâţia ani venind la Chişinău şi de atâţia ani zărind-o scânteind alb-albastru cu turle aurii în zona Academiei de Ştiinţe a Moldovei, niciodată nu i-am trecut pragul. Păşesc peste el acum, şi după dezbaterile Conferinţei, după larma studenţilor din curtea interioară a Universităţii de Medicină, liniştea pare desăvârşită în lungul dreptunghi dintre ziduri care mă duce spre biserica Mănăstirii „Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron” , Ciuflea, cum i se zice după numele fraţilor care au construit-o în anul 1858, fiind reorganizată în 2002 ca prima mănăstire din Chişinău. E însă numai o părere, sunt semne că dincolo de auzul meu ceva se rosteşte, buzele oamenilor care se mişcă a rugăciune pe băncile de afară şi care se roagă şi sărută icoane înăuntru cu semnul crucii, globurile ochilor care se înalţă sub pleoape spre slavă.

Mergând la hotel, întorc capul cu impresia că cineva aleargă după mine. Este o adolescentă, ea şi cu mine suntem singure pe această porţiune a trotuarului, îmi dăruieşte un tricolor cât o palmă, ultimul din câte a avut pentru împărţit: „Este încă Ziua Drapelului la noi!” , mă anunţă zâmbind, deoarece cu atenţia pătrunzătoare a vârstei ei tinere m-a ghicit că sunt din dreapta Prutului.

„La noi! La noi!” ridică vocea şoferul, să fie sigur auzit de bătrânul pe care îl luase dintre staţii în rutieră şi care rămăsese lângă el clătinat în picioare, povestindu-i ceva: „Ce aveţi în vedere? Bucureşti sau Chişinău?” Eu surâd, nici de întrebare, nici de răspunsul pe care nu l-am desluşit, ci de amintirea altei fete, soră cu aceea de aseară când veneam de la Ciuflea, care într-o scurtă anchetă de la telejurnalul de noapte privind utilizarea banilor (12 000 lei) oferiţi de câţiva sponsori unui număr de 50 de studenţi cu rezultate foarte bune la învăţătură şi în activitatea „extracurriculară” afirmase cât glumind, cât serios: „Îi voi investi în viitorul ţării. Adică, în mine!”

Rutiera ne scoate din Capitală cu mers săltat de trăsură pe străduţe pietruite, pe care nu am mai fost, străjuite de căsuţe cu pereţi albi şi lemnăria ferăstruicilor albastră, cu valuri de liliac în floare revărsându-se peste garduri şi cu stâlpi proaspăt văruiţi, în vârful cărora unduiesc steagurile tricolore ale noii zile, care, în ciuda orei încă matinale, demult a început. Fiindcă pe pământul românesc, soarele întâi la Chişinău răsare.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: