Nu este Harry Potter, dar cu vioara e un vrăjitor

Totul a început cu Sonata a 3-a în Re minor pentru vioară şi pian, de Johannes Brahms. O înregistrare pe o pagină de Facebook. O vioară şi un pian, bineînţeles, mânuite de doi tineri interpreţi într-o armonie perfectă, fermecătoare, învăluitoare. Era o interpretare high class, pe româneşte spus, o interpretare sus, sus de tot, ceva de soi ce nu voiam să se mai termine. La pian, un tânăr croat, Petar Klasan (am citit acolo), iar la vioară, un tânăr român, românul pe a cărui pagină de Facebook intrasem neinvitată. Românul este un sucevean de doar 26 de ani pe nume Cristian Ruscior. Caut despre el pe internet, găsesc şi mă mir, că de 7 ani băiatul acesta, n-a mai concertat în România.

Ruscior violonist? Cristi Ruscior este trompetist, îl ştiu bine, aşa cum toată Suceava şi jumătate de ţară îl ştie. „Nu el, dragă, feciorul lui, cel care a intrat la Universitatea de muzică din Viena când avea 12 ani”, mă lămureşte Alex, colegul meu. „E anul acesta în juriu la «Lira de Aur». Dacă vrei, te ajut să vorbeşti cu el, dar repede că pleacă înapoi la Viena”, se oferă el.

Cu sonata lui Brahms încă în urechi şi în inimă am vrut, am vrut foarte mult să-l cunosc.

Cunoaşteţi expresia „o păpuşă de băiat”? Aşa mi s-a arătat Cristian Ruscior la întâlnirea mijlocită de tatăl său, Cristi Ruscior.

A venit împreună cu mama lui, Angela, profesoara Cristina Ungureanu de la Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu Suceava, cea care i-a pus vioara în mână, şi soţul acesteia.

Fin, aparent firav, elegant într-un sacou bleumarin şi cămaşă ca neaua, tânărul vienez tocmai venea de la ceremonia de închidere şi recitalul membrilor juriului concursului „Lira de Aur”, ediţia a 39-a, desfăşurat la Suceava acum câteva zile.

O mare onoare (mi-a mărturisit Cristian mai târziu) a fost pentru el să fie invitat în juriul concursului „Lira de Aur”, alături de Manuel Croitoru, Marin Cazacu, Daniel Goiţi, Vlad Dimulescu, Doru Albu şi alte mari personalităţi ale lumii muzicale din România.

Obosit, dar amabil a întins către mine, prieteneşte, o mână îngustă ca de copil, cu unghiile tăiate aproape din carne. A dezvăluit un zâmbet şi o dantură impecabile aşezate pe un obraz acoperit de o barbă în vreo trei nuanţe de arămiu, perfect frezată, şi a privit spre mine albastru. Când dă cu ochii în jur, Cristian parcă dă cu vopsea albastră, albastru Avatar, îmi vine în minte, amintindu-mi de filmul care a luat o căruţă de Oscaruri.

Tânărul e luminos şi frumos, are carismă şi este perfect conştient de asta într-un fel natural, deloc fudul, de parcă toată viaţa i s-a tot spus despre asta, iar acum e o chestie de la sine înţeleasă.

Dacă ar fi să mă credeţi pe cuvânt însă, Cristian Ruşcior este un tânăr frumos, dar sunetele viorii lui sunt infinit mai frumoase.

„Aşa a fost să fie, să fiu român, dar să mai vorbesc româneşte doar cu ai mei, pe Skype”

„Acum 7 ani, cunoscuta realizatoare tv Carmen Avram a făcut cu tine, la recomandarea Institutului Cultural Român din Viena, care promova elitele culturale din Austria, un material care s-a difuzat pe Antena 3. Declarai atunci, la 19 ani, că nu te mai simţi român…Hai să lămurim asta”, îl abordez pe artistul violonist, care vorbeşte încă foarte bine limba maternă, cu acelaşi dulce accent de Bucovina.

„Aşa am spus, ţin minte, şi ştiu că am supărat cu replica aceea. Şi bunicul, care trăieşte în America, s-a inflamat din cauza asta. Dar am spus-o nu pentru că îmi reneg originea, Doamne fereşte! Sensul era mult mai pragmatic. Am declarat asta pentru că plecasem din ţară la o vârstă fragedă, la 12 ani, iar după aceea cea mai mare parte a vieţii mele conştiente am trăit-o la Viena. M-am simţit acolo ca acasă, n-am avut probleme de adaptare, acolo m-am format, acolo am trăit 10 ani şi tot acolo mă voi întoarce curând. Aşa a fost să fie, să fiu român, dar să mai vorbesc româneşte doar cu ai mei, pe Skype, în rest doar germană şi engleză. Aşa a fost să fie, să ajung în România de două, trei ori pe an, iar în rest, de mai multe ori pe an, în alte ţări din lume” a afirmat tânărul violonist.

Mama, care i-a fost alături, împreună cu bunica, pe durata studiilor în Austria, îmi spune că atunci, în adolescenţă, Cristian purta ochelari şi semăna perfect cu Harry Potter. Atât de bine încât într-o zi, la Viena, a provocat momente de isterie într-un grup de fete asiatice care crezuseră că au dat pe stradă de celebrul personaj. Nu-l zăresc deloc pe Harry Potter în tânărul de astăzi, decât dacă îmi amintesc din nou vraja sunetului viorii din sonată.

Cristian Ruscior a început să studieze vioara la 6 ani, la Colegiul de Arta „Ciprian Porumbescu”, la clasa doamnei profesoare Cristina Ungureanu. Foarte repede a devenit o revelaţie pentru profesori, o uimire pentru propriii părinţi care îl dăduseră iniţial „la muzică” doar pentru a-i completa educaţia. A început să se facă remarcat, iar premiile au început să apară după participări la concursuri muzicale şi olimpiade şcolare. „Excepţional” devenise frecvent calificativul care completa aceste recunoaşteri şi cam toate ieşirile interpretative în public ale copilului. Potrivit biografiei artistice, în timp, Cristian a câştigat premii la Festivalul Internaţional al tinerilor interpreţi din Kaunas-Lituania, la Concursul internaţional de vioară din Gorizia-Italia, la Concursul Prima la Musica din Viena, Concursul Vacanţe simfonice de la Moscova şi multe altele. A luat premiu la a II-a ediţie a Concursului Internaţional „Ciprian Porumbescu” şi este câştigătorul Trofeului “Lira de aur”, concurs la care a revenit anul acesta, pentru prima dată în juriu, „judecător” de talente împreună cu elite ale lumii muzicale româneşti.

O zi „Spiderman” , alta “Matrix” şi întotdeauna vioara

În spatele talentului nativ, al orelor intense de studiu, Cristian a fost copilul care trebuia să fie, vesel şi deschis, mare iubitor de filme din care copia comportamentul eroilor. Profesoara lui îşi aminteşte că „pe atunci băiatul nostru era permanent într-o lume a filmului. Deschidea uşa la clasă şi nu ştiam niciodată ce personaj va fi. Intra cu elan, întindea mână spre mine şi făcea «tshiiiii»”, după care se urca pe pervaz, ghemuit. Clar, în ziua aceea era „Spiderman” şi tocmai îşi lansase pânza. A doua zi îşi făcea apariţia cu ochelari de soare, intra băţos cu ei pe ochi şi se arcuia spre spate. Era Matrix! După scurta reprezentaţie de la intrare punea mâna pe vioară. Era vremea când trebuia să înveţe Balada lui Ciprian, partea rapidă, spiccato, pe care încă nu o ştia. I-am arătat faci aşa, faci aşa, şi în timp ce executa îmi spunea «nu-mi iese spiccato», dar el cânta corect, iar când şi-a dat seama de asta a continuat mirat, fără să se întrerupă «Sau îmi iese?!» . Cam aşa era Cristian pe atunci. Un copil luminos şi dulce şi foarte, foarte talentat”, a povestit profesoara Ungureanu. Şi-a amintit apoi o întâmplare tragi-comică, de la o olimpiadă şcolară desfăşurată la Iaşi.

„Cristian avea vărsat de vânt, dar a mers la olimpiadă. Până acolo a vomitat de vreo opt ori, pe rând, de la boală, de la rău de maşină, de la emoţii. Înainte să intre în sală era alb ca varul. Bubele de pe faţă i le acoperisem cu fond de ten, să nu se vadă. I-am dat pastile ca să nu mai verse şi a intrat. Era ca un moşulică. Nu mergea, se târa, iar vioara îl trăgea în jos de parcă avea o tonă. N-am crezut că reuşeşte, dar a pus vioara la gât şi a cântat perfect trei piese, repertoriu cu un nivel de dificultate de liceu. El era în clasa a 4-a. M-a uimit, nu-mi venea să cred cum a cântat în starea în care era. După ce a ieşit, între laudele ce curgeau de peste tot, îmi spune: «I-am îmbolnăvit pe toţi». O profesoară a auzit replica şi a intervenit «Băiatule, chiar ne-ai îmbolnăvit pe toţi. Ai cântat extraordinar!», dar el îi răspunde: «Nu de asta, doamnă, de la vărsat de vânt». A luat locul I”.

La 12 ani, student în capitala mondială a muzicii clasice

La 12 ani, Cristian Ruscior a fost admis ca student în clasele pregătitoare ale Universităţii de Muzică din Viena, în capitala mondială a muzicii clasice, patria lui Mozzart, Haydn, Liszt, a familiei Strauss, a lui Schubert, Mahler şi a altor titani ai muzicii. La 16 ani, după încă un examen, era student cu drepturi depline. I-a avut profesori pe Marina şi Leonid Sorokow şi mai târziu a fost îndrumat în arta interpretării muzicale şi de renumitul prof. Boris Kushnir, participând ulterior la cursuri de măiestrie cu violonistul Giuliano Carmignola.

„Ce face un copil de 12 ani, student la Viena? Aveai viziunea locului teribil în care te găseai?”, îl întreb pe Cristian, gândindu-mă la posibile traume ale dezrădăcinării, la băieţi de 12 ani care nu-şi găsesc locul nici în propria curte, darămite strămutaţi peste noapte la 1000 de km depărtare, într-un regim de studiu intens şi de nivel suprem.

„Paradoxal, schimbarea n-a fost atât de fatală. De mic copil am fost împins să studiez mult, cât mai mult, şi, cumva, doar locul era altul. M-a ajutat mult că le-am avut pe mama şi pe bunica lângă mine. Sigur că încă nu ştiam întreaga valoare istorică muzicală a Austriei, a Vienei, nu era un oraş nou pentru mine. Fusesem deja cu orchestra Colegiului de Artă «Ciprian Porumbescu» în concert („era în clasa a patra şi cânta deja solist”, intervine mândră profesoara de vioară). Simţeam cumva, în mine, că locul nu mi-e străin, ci familiar, dar nu bănuiam că jumătate de an mai târziu voi fi student acolo”, mărturiseşte Cristian.

A ajuns însă în această ipostază datorită unor oameni providenţiali, născut fiind probabil, aşa cum suna şi titlul materialului tv de acum 7 ani, „sub o stea norocoasă”.

Mai întâi, el a avut şansa să se nască într-o familie de oameni de muzică. Bunicul său matern, Petru Chiriuc, a fost violonist în Ansamblul Ciprian Porumbescu şi a cântat sucevenilor într-o formaţie, în restaurantul „Naţional”, înainte de a pleca în Statele Unite acum mai bine de 25 de ani.

 Mama lui a cântat şi ea la vioară, dar cel mai cunoscut rămâne tatăl său, Cristi Ruscior, trompetist consacrat, profesor la Colegiul de Artă şi interpret popular care a dat ţinută şi calitate sutelor de petreceri de nuntă şi altor evenimente private din Suceava şi din zona Moldovei, la care a cântat.

Cu talentul în ADN, copilul de clasa a IV-a venit în concert în Austria cu orchestra şcolii a atras atenţia lui Traian Alexandru, un român stabilit la Viena, profesor de vioara, care avea o şcoală de muzică şi legături bune în lumea culturală a Vienei. El fusese cel care invitase în Austria orchestra colegiului sucevean de artă şi împreună cu elevii lui, cu Cristian Ruscior solist, au plecat cu toţii într-un mic turneu.

„La finalul turneului, cum el o cunoştea pe doamna profesoară Marina Solokova, m-a trimis la ea să mă asculte. Dumneaei mi-a zis că am şanse să intru la Universitate în clasele de pregătire, aşa că peste câteva săptămâni m-am întors la Viena pentru a face câteva ore de pregătire cu doamna profesoară şi să dau examenul de admitere. Şi am intrat” a povestit tânărul violonist.

„Ne-a pus în faţa faptului împlinit. Ca să spun sincer, noi nu ne aşteptam să reuşească aşa repede. Din punct de vedere financiar începea o mare grijă. Copilul trebuia sprijinit, şi, în plus, nu putea pleca singur la Viena. Eu nu lucram, iar în casă erau doar banii soţului meu, aşa că am încercat să obţinem o susţinere, cât de mică, din partea autorităţilor de la Suceava. Am primit un răspuns de genul «L-aţi vrut la Viena, asumaţi-vă asta!», şi n-am mai încercat a doua oară. Am rămas recunoscători Clubului Rotary Suceava – România care l-a sprijinit pe Cristian pe durata studiilor, dar baza a fost trompeta lui Cristi, adică banii soţului meu. Viena nu era un oraş ieftin şi era greu cu chiria, cu mâncarea, transportul, călătoriile la concursuri şi concerte”, povesteşte şi Angela.

Hans Pressel, binefăcătorul providenţial

Cristian era deja de doi ani student la Viena când a fost invitat să susţină un recital la un eveniment al Ambasadei Elveţiene. În public erau oameni „grei”, invitaţi de la toate ambasadele din Austria, oficiali de rang înalt, iar el singur în faţa tuturor. Glumind complice, tachinându-se, Cristian şi mama lui şi-au amintit momentele când adolescentul student a cântat Balada lui Ciprian Porumbescu. Înainte de recital însă, a adresat auditoriului, cu sinceritatea absolută care îl caracterizează şi în prezent, un scurt discurs care conţinea în mare cam aceste cuvinte: “Această piesă aparţine unui compozitor român care a studiat şi el o perioada scurtă la Viena, dar din cauza lipsei de bani a trebuit să se întoarcă în ţară. Sper să nu mi se întâmple şi mie aşa”. În public era şi omul care l-a ajutat pe adolescentul de atunci să devină ceea ce este astăzi, la 25 de ani, un violonist cu nume şi renume. Cristian povesteşte:

„Domnul Hans Pressel… Probabil că fără el m-aş fi întors în România după doar doi ani de Viena, pentru că eram în situaţia să nu mai am cu ce mă susţine la studii. Dar a venit acel concert… După ce am cântat, domnul Pressel m-a chemat la el la masă şi m-a întrebat cum mă descurc financiar. I-am zis fără ocolişuri, dar cu bun-simţ, că se poate şi mai bine. Atunci el s-a oferit, la început, să-mi dea o bursă de 300 de euro pe lună. A fost grozav la momentul respectiv, pentru că acoperea chiria şi rămânea şi ceva de mâncare. După aceea a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, au apărut nişte necazuri în familie, iar domnul Pressel a fost acelaşi sprijin providenţial. A făcut-o însă cu o eleganţă şi cu o discreţie formidabile. Două dintre condiţiile în care îşi oferise ajutorul erau, de altfel, să nu facem publice actele lui de generozitate, şi nici numele. Muzica clasică, precum şi cei care o susţin, se respectă”.

La concertul organizat de ambasada elveţiană, Cristian Ruscior a făcut şi primii bani din muzică. A fost plătit cu 200 de euro, iar la îndemnului cuiva din sală, care a propus o chetă printre spectatori, a mai primit încă 250 de euro.

Era o sumă mare pentru el şi nu se ruşinează povestind despre asta. O face cu puţină mândrie, cu multă nostalgie şi cu adâncă recunoştinţă pentru austriacul cel bogat şi generos care a apărut în viaţa lui într-un moment de răscruce.

“Sufleteşte, eu mi-am găsit locul”

Până la 26 de ani, viaţa profesională a lui Cristian Ruscior a fost cât a altor muzicieni de 40 de ani. Luând-o invers în timp, violonistul este implicat în aceste zile într-un alt proiect cu orchestra West-Eastern Divan a maestrului Daniel Barenboim, orchestra tinerilor muzicieni din Israel, Palestina şi din statele arabe, de data aceasta sub bagheta unui dirijor austriac, cu care va susţine, până pe 15 iunie, reprezentaţii la Roma şi la Betleem. Vor urma, anul acesta, cu aceeaşi orchestră, concerte în alte ţări din Europa, iar în luna decembrie în China, aici cu Cristian în calitate de concertmaistru.

De patru ani, violonistul sucevean şi-a mutat reşedinţa în oraşul Ramallah, în Palestina, unde a urmat-o pe fosta lui soţie, violoncelistă, şi unde a descoperit că îi place foarte mult să predea vioara şi viola, în calitate de profesor la universitatea de muzică susţinută de Fundaţia Barenboim – Said. Colaborarea cu maestrul Daniel Barenboim şi orchestra West-Eastern Divan l-a purtat pe Cristian anul trecut în turneu în America de Sud, respectiv în Argentina şi Chile, apoi în Germania, la Berlin, în Elveţia, la Paris şi la Londra, finalul turneului fiind la Salzburg.

Cariera lui artistică este completată de recitaluri solo şi concerte susţinute împreună cu orchestra Junge Wiener Solisten, în calitate de concertmaistru. A colaborat cu Orchestra Simfonică din Viena, cu Bruckner Orchestra din Linz, a susţinut concerte în China şi în Japonia.

Preţioase pentru el au rămas şi acele puţine concerte din România la care a fost invitat să cânte, cu orchestrele simfonice ale filarmonicilor din Bacău şi Piatra Neamţ, şi concertul de la Suceava, din 2011, cu Filarmonica din Botoşani, primul şi ultimul după plecarea la Viena în faţa publicului de acasă.

Între timp, Cristian Ruscior a susţinut şi recitaluri camerale ca membru al Trio Global şi vioara 1 în Goroncoli Quartet, câştigător al Concursului Internaţional de Muzică de camera Bled, Slovenia, iar din 2015 susţine concerte sponsorizate de Banca Austriacă la Primăria Veche din Viena, Stingl Klaviergalerie şi Galeria de Artă Five Plus.

Impresionată de palmaresul artistic m-am adresat lui cu „maestre”, şi mai întâi cu umor, apoi serios, mi-a explicat ce părere are despre acest apelativ. „Au mai fost persoane care s-au lăsat înşelate şi m-au strigat aşa. Dar încă nu e cazul şi nici nu-mi prea place termenul. Maestre în sus, maestre în jos, dar să fim serioşi, maeştrii sunt prea mulţi pe lumea asta când de fapt sunt doar câţiva. Termenul a intrat în derizoriu, s-a abuzat de el”.

„E grea viaţa în muzică?” îl întreb ca să schimb vorba şi îmi răspunde clar, lucid, adevărat:

„Dacă îţi place ce faci, nimic nu este greu. Însă muzica clasică la nivel înalt este greu de făcut pentru că în zilele noastre concurenţa este foarte mare. Vorbind doar despre violonişti, pentru ca asta sunt eu, sunt din ce în ce mai mulţi, foarte buni, extrem de talentaţi şi din ce în ce mai tineri. Sunt peste tot în lume şi fiecare îşi caută locul. Şi e grea bătaia pentru un loc într-o orchestră, într-o filarmonică, în orice ţară de pe glob. Se înscriu 300 de instrumentişti dintre care maxim 35 sunt invitaţi, şi toţi 300 se bat pentru un singur loc. Cât de uşor poate fi să-l obţină?” întreabă el retoric, apoi încheie: „Sufleteşte, eu mi-am găsit locul. Ştiu că îmi place să predau şi la fel de mult să cânt, iar dacă voi reuşi să pun în balanţă aceste două pasiuni mi-aş găsi cu adevărat liniştea. Mă visez într-o zi în concert cu Filarmonica din Viena sau Orchestra Simfonica din Viena, sau Filarmonica din Munchen, care a aparţinut maestrului Sergiu Celibidache. De ce nu?!”.

Numele „Ruscior” obligă

„Muzica lui tata… la el şi cu el am auzit, am simţit pentru prima dată”, spune Cristian când îl întreb dacă îşi aminteşte momentul când a conştientizat muzica.

„Mi se pare că eram cu tata la o nuntă la care el cânta. Când eram mic am mers de multe ori cu el la nunţi şi ştiu, dar nu-mi aduc aminte bine, că făceam show de fiecare dată. Tata cânta muzică populară, dar la nuntă erau de toate, populară, uşoară. Mie îmi plăcea mult să dansez, fiind şi mare fan Michael Jackson. Atunci, la nunta aceea, doar la aceea, ştiu că dansam şi că auzeam muzica. Îmi amintesc asta că a fost, poate, prima amintire conştientă legată de muzică” mărturiseşte Ruscior cel tânăr.

În acelaşi reportaj de acum 7 ani părea însă că ar avea o atitudine aristocrată faţă de instrumentiştii care fac bani cântând la nunţi şi declara că în România, din muzică, doar astfel se poate trăi. Şi-a susţinut şi acum punctul de vedere şi împreună cu mama lui au explicat: „Este un fapt real. Nu vorbim de muzica clasică, ce are un caracter special şi publicul ei în sălile de concerte. Dar se ştie că în România nu poţi trăi prea bine dintr-un salariu de profesor de muzică, iar dacă ai ocazia să-ţi suplimentezi venitul cântând la nunţi, de ce nu?! Nu este o ruşine asta, nu este ceva care să-ţi ştirbească prestanţa artistică. Acum nu se mai cânta la nunţi ca altădată. Acum se pretinde calitate, diversitate, eleganţă, scenografie şi regie chiar. Reprezentaţia la o nuntă este acum un spectacol care trebuie onorat cu seriozitate şi profesionalism”.

Îmi mai spune tânărul violonist că în tot ce a făcut în cariera lui de până acum n-a vrut să dezamăgească pe nimeni, nici pe bunicul, pe care mulţi suceveni nu l-au uitat şi la a cărui vioară a cântat multă vreme, şi nici pe tatăl lui, un trompetist extraordinar. „Numele Ruscior obligă şi nu e uşor de ţinut standardul ridicat”, concluzionează suceveanul vienez.

Mai aflu că la Viena, Cristian locuieşte chiar în inima capitalei, lângă Palatul Schönbrunn, fosta reşedinţă de vară a Habsburgilor, în apropierea superbei grădini a palatului unde anual au loc zeci de concerte de muzică de toate genurile.

Viola lui Ruscior

Îmi făcusem bine „lecţiile” înainte de discuţia cu Cristian Ruscior, aşa că îl întreb frontal: „Cine este domnul Shehada Shalaida?” Se destinde, zâmbeşte ca un om fericit. „Un lutier fantastic din Palestina. Are doar 28 de ani şi este deja un meseriaş nemaipomenit. Chiar am venit la Suceava cu o vioară construită de el, o bijuterie de vioară terminată doar acum două luni, pe care vreau s-o cumpăr. După sunet nu poţi crede că este nouă. Prietenul meu a lucrat-o minunat. El vrea să vină în România pentru că ştie că aici poate găsi lemn bun pentru instrumente” îmi spune, bucuros de întrebare, tânărul muzician.

Descoperind tainele lutieritului, Cristian a meşterit timp de patru luni în atelierul lui Shehada şi a construit singur o violă, copie după Andreea Guarneri. Este foarte mândru de munca lui şi a postat fotografii cu viola pe Facebook. Spatele, coastele, gâtul şi capul elegantului instrument sunt din arţar, iar faţa din molid. Arţarul este din Anglia, molidul din Italia, tăiat prin anii 70, deci ideal uscat şi uşor ca pana. Viola are o rezonanţă frumoasă, dar mai trebuie „cântată”, spune el, pentru că un instrument cu cât este mai cântat, cu atât se deschide şi sună mai bine. Mai primesc apoi o lecţie de la talentatul violonist, care mă lămureşte în legătură cu diferenţele dintre vioară şi violă. Nu numai că prima este mai blândă iar a doua mai mare şi sună mai grav, dar şi că vioara este acordată în mi-la-re-sol, iar viola în do-sol-re-la.

„Încă nu sunt mândru de mine”

Vreau să aflu de la tânărul violonist dacă în străinătate, în afară de George Enescu, se aude şi de alţi muzicieni români şi îmi povesteşte că dintre compozitorii români, în străinătate, există doar Enescu şi atât.

Dar că România are mulţi instrumentişti cu care se poate mândri şi de care se aude la superlativ în multe colţuri din lume, precum pianistul Radu Lupu, distins de regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic pentru serviciile sale aduse muzicii, sau maestrul Gabriel Croitoru care cântă cu o vioara Guarneri del Gesu „Catedrala” care i-a aparţinut lui George Enescu. Se aude clar şi greu de maestrul Alexandru Tomescu care, la 41 de ani, a susţinut recitaluri în aproape 30 de ţări de pe toate continentele şi care cântă cu o vioară fabricată în 1702, un Stradivarius Elde, pe care a cântat Ion Voicu, dar şi de violonistul Remus Azoiţei, singurul român angajat vreodată de Academia Regală de Muzică din Londra, care cântă pe o vioară Niccolo Gagliano, creată în 1740. Se aude în străinătate şi de cei doi violonişti români fantastici, Liviu Prunaru, concertmaistru al Orchestrei Contertebowm din Amsterdam şi profesor de vioară la „Academia Menuhin” din Gstaad-Elveţia, care cântă cu o vioară Guarneri, şi Florin Paul, concertmaistru al Orchestrei NDR (orchestra radio) din Hamburg, consacrat în România şi stabilit de mulţi ani în Germania. El a fost concertmaistru al lui Sergiu Celibidacche la Munchen şi concertează în prezent cu orchestra sa în fantastica şi suprema sală de spectacol „Elbphilharmonie” din Hamburg, sala de 789 de milioane de euro inaugurată anul trecut după 10 ani cât a fost în construcţie.

„Cred că şi pe tine te aşteaptă o viaţă spumoasă, cu concerte prin toată lumea, colaborări, recitaluri în căutarea împlinirii artistice”, îi declar cu toată convingerea.

„Sper să fie. Îmi doresc o astfel de viaţă. Poate nu toată, dar pentru o bună bucată sunt pregătit să o trăiesc. Sunt apt fizic, psihic şi oarecum profesional. Maeştrii cu care am colaborat mi-au spus că sunt bun, dar eu nu cred asta încă. Încă nu sunt mândru de mine. Mai am multe de învăţat, multe de tot. Învăţătura nu se opreşte niciodată. Înveţi până la sfârşitul vieţii, mori şi tot nu ştii nimic. Dar e frumoasă călătoria…”