Protopopiatul Fălticeni

Biserica Sfântul Nicolae (1785) din Mihăieştii Horodnicenilor

Aşezat pe terasele râului Brădăţel, care îşi trage izvoarele din Subcarpaţii Moldovei, Mihăieştii Horodnicenilor sunt o vatră de locuire omenească veche.

Începuturile sale pot fi evidenţiate încă din neoliticul îndepărtat (6500 î. Hr.) şi până azi. Din acele timpuri îndepărtate şi până la noi, prezenţa oamenilor, a continuităţii lor în acest spaţiu mirific nu poate fi pusă la îndoială. În sprijinul celor afirmate vine varietatea obiectelor şi armelor confecţionate din piatră, os, aramă care apar întâmplător în zona dealurilor Buibarac, Doabra, în Siliştea Mihăieştilor etc.

Lor li se adaugă numeroase reprezentări feminine şi masculine confecţionate din lut ars care atestă practicarea cultului fertilităţii şi fecundităţii. O altă dovadă a continuităţii este inventarea ceramicii; aproape nu este loc unde să nu apară resturi ale vaselor de lut ars – de uz casnic (păstrarea proviziilor), cât şi vase “de lux” utilizate probabil în cadrul ceremoniilor magico-religioase.

 Prima atestare documentară a satului Mihăieşti de pe apa Brădăţelului (a mai existat o altă localitate – Mihăieşti pe Şomuz), este consemnată într-un document din timpul domniei lui Ştefan al II-lea (1442-1447).

Puţini cunosc că după moartea lui Alexandru cel Bun (1432) Moldova cunoaşte o perioadă (1433-1457) de lupte între pretendenţii la domnie sprijiniţi de facţiunile boiereşti, ceea ce duce la slăbirea capacităţii de apărare a ţării. Protagoniştii acestui război civil vor fi “cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Ilie (Iliaş), domn şi urmaş al tatălui său la tron, şi Ştefan al II-lea” (Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971). Luptele dintre cei doi fraţi, Ilie (Iliaş) şi Ştefan al II-lea, sprijiniţi de facţiunile boiereşti, vor duce la “despărţirea Moldovei în două părţi: domn al Moldovei este recunoscut Ilie (Iliaş), care ia partea de miazănoapte a ţării, cu Suceava şi Iaşii, iar lui Ştefan al II-lea i se dă partea de miazăzi, care cuprindea oraşele Vaslui, Bârlad, Tecuci, Chilia şi Cetatea Albă” (Istoria României în date). Linia de despărţire dintre cele două stăpâniri trecea pe la nord de Vaslui. “În 1442 Ştefan al II-lea ajunge domn al întregii Moldove” (Istoria României în date ), eliminându-şi fratele. Am făcut aceste clarificări pentru a putea fixa în timp şi spaţiu documentul istoric scris care atestă existenţa satului Mihăieşti de pe apa Brădăţelului.

Din documentul din 1442 aflăm că Mihăieştii făceau parte din domeniul domnesc al lui Ştefan al II-lea. Acesta îl donează Sfintei Mitropolii din Suceava. Alte documente care atestată această aşezare sunt din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, respectiv din “12 martie 1487, 12 martie 1488, 6 aprilie 1488, 26 august 1503”( Documenta Romaniae Historica A. Moldova, volumul III. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980). Prin documentul din 26 august 1503, Ştefan cel Mare şi Sfânt întăreşte stăpânirea Mitropoliei Moldovei asupra satului Mihăieşti.

Aşadar, Mihăieştii Horodnicenilor devin o parte a domeniului ecleziastic ce a aparţinut Mitropoliei Moldovei din anul 1442 şi până la 1784. În anul 1784, Mitropolia Moldovei face câteva schimburi de moşii cu puternica familie a Cantacuzinilor din Horodniceni şi Mihăieştii devin proprietatea lui Ianaki Cantacuzino.

În anul următor (1785) “fraţii Ioan şi Mihai Gherghel” (Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, Editura Direcţiei Patrimoniului Cultural, 1974), proprietari ai unei părţi din satul Rotopăneşti, urmaşi ai vechii obşti săteşti, au purces la ridicarea Bisericii Sfântul Nicolae (în imediata apropiere a albiei majore a râului Brădăţel) din Mihăieştii Horodnicenilor.

Înainte de a descrie această ctitorie a fraţilor Ioan şi Mihai Gherghel din Mihăieşti (mai târziu aceştia vor fi deposedaţi de proprietăţile lor de puternica familie a Cantacuzinilor şi transformaţi în ţărani dependenţi) am să vă relatez un fapt pe care memoria colectivă l-a păstrat până în anii copilăriei mele.

Toate poveştile despre comori, întâmplări halucinante, aşezăminte omeneşti din timpuri imemorabile, presupusa existenţă a unui aşezământ de monahii, se concentrau în Siliştea Mihăieştilor, aşezată pe malul stâng al Brădăţelului din Mihăieştii Horodnicenilor. Dealurile din preajma râului Brădăţel, Doabra şi Buibarac, cu izvoare de apă cristalină la baza lor, apărate din trei părţi de văi abrupte, imposibil de urcat, au fost vetre de locuire. Cu siguranţă strămoşii noştri şi-au dat seama de poziţia lor strategică, de uşurinţa cu care puteau fi apărate şi de aceea şi-au aşezat sălaşurile pe platourile de deasupra lor. Bătrânii şi bătrânele satului încă mai povesteau prin anii ’70 ai secolului XX despre o mănăstire de maici distrusă de o invazie mongolă cu mult înainte de întemeierea Moldovei şi a semnalării primilor domni şi voievozi în urice şi hrisoave domneşti.

Memoria colectivă păstra încă date despre un imens tezaur ascuns înaintea invaziei care a distrus aşezământul religios. Acest tezaur a fost căutat în toate timpurile: în epocile medievală, modernă şi contemporană, sucind multe minţi şi frângând multe visuri de îmbogăţire şi parvenire. Până în zilele noastre se păstrează o groapă imensă, săpată de mâini omeneşti pe vârful Buibaracului, în căutarea comorii. Toată zona Siliştei Mihăieştilor, a dealurilor mai sus menţionate este plină de mărturii ale unor timpuri de mult trecute care atestă continuitatea oamenilor pe pământul pe care-l locuim. Dacă a fost un aşezământul religios în zonă cu siguranţă el a fost casa unei populaţii care se ruga lui Dumnezeu, un loc în care se desfăşura un permanent dialog între om şi tot ce-l înconjoară.

Referitor la aşezământul monahal din Siliştea Mihăieştilor, pe care memoria colectivă l-a păstrat, există două izvoare istorice scrise: unul din 12 septembrie 1464 şi altul din 29 mai 1484, când Ştefan cel Mare întăreşte Mitropolitului Teoctist satul Mihăieşti, precum şi o moară de pe apa Brădăţelului. În ultimul document se menţionează printre altele: “lângă chiliile cele vechi, unde iese Brădăţelul din pădure” (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, volumul II. Bucureşti,Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980). Ce deducem din această menţiune? Ruinele aşezământului monahal din Siliştea Mihăieştilor se păstrau încă pe timpul lui Ştefan cel Mare, iar caligraful curţii domneşti le menţiona în documentul redactat ca un punct de reper în delimitarea unei proprietăţi.

Existenţa unui aşezământ creştin pe meleagurile noastre înainte de formarea statului feudal moldav ne demonstrează că oriunde în spaţiul românesc creştinismul de esenţă a fost în strânsă legătură cu omenia, cu folclorul minunat şi inegalabil, toate în strânsă legătură cu spaţiul în care au trăit stră-strămoşii noştri. Lipsa unor săpături arheologice în teritoriu mă opreşte a face alte afirmaţii, însă susţin că cercetătorul ar avea ce constata şi scrie despre prezenţa omului din timpuri îndepărtate până azi.

Revenind la ctitoria fraţilor Ioan şi Mihai Gherghel, Biserica Sfântul Nicolae din Mihăieşti (1785), menţionez faptul că ea este al patrulea aşezământ religios după Biserica Pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinţilor Mucenici din Horodniceni (1539), Biserica Sfântul Gheorghe, din Boteşti (secolul XVII) şi Biserica Sfânta Treime din Rotopăneşti (1784) semnalate în documente istorice scrise (Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova).

Biserica “Sfântul Nicolae” din Mihăieştii Horodnicenilor a fost un exemplar remarcabil al arhitecturii din lemn din secolul al XVIII-lea. Ea păstra forma cea veche a bisericilor creştine, alungită, dreptunghiulară, care în partea din răsărit se încheie printr-un semicerc numit absidă. Această formă au avut-o corabia lui Noe şi templul lui Solomon, forma se mai numeşte şi dromică, adică, în înţeles simbolic, este o corabie care pluteşte pe “valurile acestei vieţi”, ducând pe credincioşi spre limanul mântuirii. A fost construită din bârne de stejar, cioplite cu toporul, prinse în cheotori şi cleşti de către meşterii aduşi din Maramureş. Fac această afirmaţie deoarece bunica mea, care s-a cununat religios în acest locaş în 1920, îmi povestea că avea un turn prelung cu foişor, asemănător bisericilor din Maramureş. În turn se afla şi clopotul bisericii, dăruit de ctitori.

În anul 1942 Biserica Sfântul Nicolae a fost “mutilată”; în urma reparaţiilor “turnul” prelung a fost dărâmat, rămânând doar foişorul, întreg acoperişul a fost dezgolit de draniţa care îl acoperea, fiind acoperit cu tablă. Pereţii din bârne au fost acoperiţi cu scândură lămbruită, probabil pentru a menţine căldura în timpul iernii. Biserica “Sfântul Nicolae” a fost compartimentată în: pridvor, pronaos, naos şi altar. Întreaga suprafaţă a iconostasului a fost acoperită cu icoane pictate pe o pânză imensă. Culorile dominante cu care au fost înveşmântate icoanele au fost albastrul şi albul. Până în 1970 s-au mai păstrat părţi din ea. Iconostasul păstra toate canoanele unei biserici ortodoxe.

Reparaţia nu s-a dovedit temeinică, deoarece în 1953, adică exact la unsprezece ani de la “marea reparaţie” din 1942 “se găsea în stare de ruină”(Inventarul monumentelor istorice din Moldova, Bucureşti, Editura Direcţia Patrimoniului Cultural, 1974), fapt consemnat în inventarul monumentelor din 1953.

Degradarea şi ruinarea Bisericii Sfântul Nicolae din Mihăieşti au trei cauze:

www.romanidecentenar.ro

– enoriaşii din satul Mihăieşti, împreună cu preotul paroh Victor Hatman, au construit o nouă biserică, cu hramul Sfântul Dumitru, sfinţită în 1949. Construcţia noii biserici a fost determinată de inundarea permanentă, la ploi mari şi la topirea zăpezilor, a Bisericii Sfântul Nicolae, situată în imediata apropiere a albiei majore a râului Brădăţel;

– existenţa în satul Mihăieşti a peste 40 de familii care nu au acceptat schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, conform “Decretului lege privind adoptarea calendarului gregorian începând cu 1 aprilie 1919 care a devenit 14 aprilie (stil nou)” (Istoria României în date ). Considerându-se că stiliştii (aşa au fost numiţi păstrătorii calendarului iulian) ar putea “acapara” locaşul de cult, acesta a fost lăsat în mod intenţionat, dacă nu chiar “ajutat”, să ajungă în stare de ruină. În anul 1969 Biserica Sfântul Nicolae din Mihăieştii Horodnicenilor a fost dărâmată, iar lemnul rezultat şi iconostasul pictat pe pânză au fost împărţite între membrii consiliului parohial. Nu după mult timp, toţi “demolatorii” s-au îmbolnăvit grav sau au avut accidente stupide care le-au curmat viaţa sau le-au distrus familiile. Era o pedeapsă a lui Dumnezeu, care nu îţi dă voie ţie, Omule, să-i pângăreşti casa!

– a treia cauză a degradării şi ruinării Bisericii Sfântul Nicolae din Mihăieşti a constituit-o dispreţul regimului comunist pentru ceea ce au făcut strămoşii, considerând că “lumea începe cu ei”.

Dispariţia Bisericii Sfântul Nicolae din Mihăieşti poate fi considerată o pierdere, irecuperabilă, oamenii pierzându-şi un martor al continuităţii, al permanenţei noastre. Sfânta Masă, care simbolizează Mormântul Domnului, a rămas supusă tuturor intemperiilor şi necurăţeniilor, iar cimitirul strămoşilor noştri a devenit teren arabil.

Numai eforturile unui sătean, Gheorghe Săvucă, a făcut posibilă protejarea Sfintei Mese prin construirea unui mic paraclis.

Această ocrotire a Sfintei Mese a fost de fapt începutul renaşterii Bisericii Sfântul Nicolae, azi cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, şi a protejării cimitirului stră-strămoşilor noştri.

Au reconstruit-o sătenii?

Nu ! O familie de credincioşi din oraşul Fălticeni, Daniela şi Ioan Filoteanu.

Filoteanu Ioan s-a născut la 11 aprilie 1948, în satul Unceşti, comuna Buneşti, judeţul Suceava. Este proprietarul şi managerul general al Societăţii comerciale Larisa S.R.L., profilată pe fabricarea pâinii şi a produselor de patiserie. Prin munca domniei sale şi a soţiei Daniela, fiică a Mihăieştilor, asigură peste 90 de locuri de muncă, iar prin plata muncii efectuate, existenţa a peste 300 de oameni.

Este un om foarte isteţ şi foarte echilibrat. Rareori s-a întâmplat să-şi asume riscuri inutile. Încearcă în permanenţă să-şi îmbunătăţească situaţia financiară, dar o face cu grijă, nelăsând nimic la voia întâmplării. Nu este un om aventuros, preferă să rămână în zonele care îi sunt familiare, mai degrabă decât să se aventureze în ceva care ştie prea puţin. Este talentat, conştiincios, grijuliu cu persoanele la care ţine, dar în acelaşi timp poate fi complexat şi prea preocupat de propria imagine publică. Deşi este mulţumit de poziţia sa pe plan profesional, domniei sale i s-a ivit ocazia să se dedice unei activităţi mai provocatoare.

Din aceste considerente, domnia sa a purces cu propria sa râvnă şi cheltuială să construiască în Mihăieştii Horodnicenilor Biserica Acoperământul Maicii Domnului pe locul fostei Biserici Sfântul Nicolae, ctitorită de fraţii Ioan şi Mihai Gherghel la 1785, dar demolată în 1969. În noua ctitorie a încorporat Sfânta Masă a Sfântului Altar, salvată în 1969 de consăteanul nostru Gheorghe Săvucă. Atunci când s-a apucat de ctitorirea noului locaş de cult a stat probabil în cumpănă, dar în final s-a bucurat că Bunul Dumnezeu i-a dat şansa să încerce ceva diferit. S-a bucurat de binecuvântarea Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, şi a tuturor preoţilor prezenţi la slujba de sfinţire din 1 septembrie 2000. Aşadar, Daniela şi Ioan Filoteanu L-au bucurat pe Dumnezeu cel Atotputernic pentru că au pornit pe un drum nou, la capătul căruia îi aşteaptă un viitor şi mai fericit.

Biserica, împreună cu turnul clopotniţei, formează un aşezământ religios unitar, ce se integrează armonios în peisajul de deal şi vale al Mihăieştilor. Biserica este mică, elegantă, de plan treflat, cu turlă pe naos, respectând canoanele unui aşezământ ortodox.

Bisericii i-au fost dăruite de noii ctitori toate cele trebuinioase oficierii serviciului religios. Extraordinare sunt icoanele iconostasului. Eleganţa şi sobrietatea acestui locaş de cult reînnoadă parcă ceva în “inima satului Mihăieşti” – adică acea continuitate care ne-a fost răpită din ignoranţă şi răutate. Reconstrucţia a fost un semn divin care vine încă o dată să ne demonstreze “că acolo unde a fost casa lui Dumnezeu nu poate rămâne paragină.”

Binecuvântată fie această familie, Daniela şi Ioan Filoteanu, care a readus la viaţă Biserica Sfântul Nicolae, care astăzi are hramul Acoperământul Maicii Domnului. În fiecare an ctitorii Daniela şi Ioan Filoteanu vin în Mihăieştii Horodnicenilor cu ocazia hramului Bisericii Acoperământul Maicii Domnului – 1 octombrie. Preotul paroh Florin Axinia face o frumoasă slujbă la care participă zeci şi zeci de credincioşi. La sfârşitul slujbei religioase ctitorii îi bucură pe participanţi cu daruri constând în pâine, dulciuri, fructe. Cu siguranţă ctitorii au intrat în memoria şi în istoria locală, având posibilitatea de a fi pomeniţi peste ani de copiii de azi ai Mihăieştilor.

Închei cu cuvintele Eclesiastului: “omul care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înţelepciune, ştiinţă şi bucurie spre a construi în folosul oamenilor”.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: