„Am avut o viaţă extraordinară”

Pare să se fi scris şi spus tot ce se putea scrie şi spune despre Dorin Goian, jucătorul de fotbal care ani la rând ne-a făcut mândri că îi suntem concetăţeni. Nu este o noutate nici că Goe rămâne cel mai performant fotbalist pe care l-a avut Suceava tuturor timpurilor, ajungând cu Steaua Bucureşti campion naţional şi deţinător de Supercupă, dar şi căpitan al echipei naţionale. Al 88-lea. Din orice parte a şirului aş lua-o însă, pentru mine el este primul căpitan al sufletului meu de suporter tricolor, pentru că, pe banderola de pe braţ şi în încruntătura concentrată dinaintea fiecărui meci, Goian avea şi bucăţele de Suceava, bucăţele din inima fiecărui sucevean care a răbdat arşiţa sau frigul pe Areni, care a plâns de bucurie sau a înjurat de frustrare în tribune, de dragul fotbalului.

Cu Goian în teren, eram liniştiţi şi împăcaţi că lucrurile vor fi bine pentru „ai noştri”, era ca şi cum noi înşine am fi ţinut piept adversarilor, siguri în acelaşi timp că nu ne pot învinge. Când ne învingeau, nu era vina lui Goe, pentru că Goe, cu muncă multă, voinţă, respect şi dragoste pentru fotbal, dădea totul pe gazon, dar şi pentru că era al nostru, definitiv al nostru.

Astăzi, la 37 de ani, bărbat matur, însurat de 12 ani, cu doi copii mărişori, la mai bine de un an de când s-a retras din fotbal, Dorin Goian nu se mai reprezintă doar cele cinci goluri marcate în sezonul Cupei UEFA 2005-2006 sau cu golul marcat în poarta olandezilor şi care ne-a calificat la Euro 2008, cu plasamentele excepţionale din postura de fundaş central care au potolit avântul lui Benzema şi Anelka din primul meci al tricolorilor la acelaşi „european”, cu Franţa, sau cu jocul elegant şi de încredere la US Palermo, Glasgow Rangers, Spezia şi sau Astera Tripolis, cluburi la care a evoluat din 2009, până anul trecut. Pentru el şi pentru noi, acestea sunt acum amintiri minunate, paşi înfipţi bine în CV-ul unei cariere de fotbalist de succes, pentru el motive de mândrie până la adânci bătrâneţi, iar pentru noi nostalgii fermecătoare de suporter.

Lăsând la o parte gazonul şi tribunele, golurile, emoţia jocului, banii făcuţi din fotbal, aplauzele, Dorin Goian apare şi mai evident în ochii noştri cu miezul de la care au pornit de fapt toate: raţiune, bunătate, modestie, caracter, bun simţ, cumpătare, prietenie.

Le-am căutat pe acestea în discuţia noastră mai abitir decât statistica meciurilor şi parcursul amănunţit al carierei sale de fotbalist pe care publicul le ştie. Am vrut să-l „văd” pe Goian în vestiarul din Ghencea, în tunelul de pe vechiul stadion „Lia Manoliu”, la un chef cu italienii colegi la Palermo, cu Nadia, soţia lui, la cumpărături în Glasgow, mâncând creveţi după antrenament, cu Maya şi Matei, copii lui, la o tavernă pe litoral peloponez.

„Pentru mine, aşa «de rahat» cum zic unii că este România, este locul în care vreau să trăiesc”

„Îţi lipseşte vestiarul, Dorin?” îl întreb prima dată, încercând să rezist privirii lui verzi, aţintite cinstit către mine. Omul a dat sute de interviuri, dar are talentul de a te face să crezi ca discuţia cu tine este cea mai importantă pentru el.

Îi lipseşte maxim, spune, şi cum să nu-i lipsească după aproape 20 de ani de fotbal profesionist, mulţi la nivel foarte înalt!

„Mi-a fost foarte greu în primele luni după ce m-am retras. Mă trezeam dimineaţă şi nu ştiam încotro s-o apuc, în ce direcţie s-o iau, obişnuit fiind să mă trezesc la aceeaşi oră, să merg la antrenamente. Dar gata, antrenamente nu mai erau. Am fost mereu conştient că va veni şi ziua când acea rutină va înceta, dar n-am crezut că-mi va fi atât de greu să mă adaptez la viaţa de după fotbal” mărturiseşte suceveanul.

Mi-am amintit atunci că, ani în şir după plecarea lui Dorin Goian în sportul mare, în mijlocul verii sau prin preajma Crăciunului, nu exista să nu întâlnesc cunoştinţe care să mă anunţe cu ton de mare veste: „A venit Goian în Suceava, ai aflat? L-am văzut în centru” sau „L-ai văzut pe Goe? E acasă. Era cu nişte prieteni la…”.

Din primăvara anului trecut, fostul mare fotbalist este acasă, în timp ce destui alţi colegi de-ai lui s-au stabilit cu familiile în ţările unde au muncit şi au făcut bani, continuând să facă bani acolo şi după ce şi-au încheiat cariera de jucători.

Goe este acasă, iar eu mă mir prosteşte de asta. După ce îmi mărturiseşte că ţările minunate, cu oameni plăcuţi, prin care a umblat, Italia, Grecia, Scoţia, nu au fost niciodată pentru el destinaţii de viaţă, ci doar ţări în care şi-a câştigat pâinea ca fotbalist, îl înţeleg puţin. Pare că sângele lui Goe curge normal doar în România.

„Nu pot să trăiesc în altă ţară. Acolo am fost să-mi câştig pâinea, acolo am avut jobul, dar ca să trăiesc definitiv acolo nu m-am gândit niciodată. Am refuzat să mă gândesc la asta. Pentru mine, aşa «de rahat» cum zic unii că este România, este locul în care vreau să trăiesc. Nu concep alt loc” susţine fostul fundaş al Naţionalei României.

Nicio vorbă rea despre Gigi Becali

În cariera profesionistă în care a intrat la vârsta de 17 ani, Dorin Goian a jucat la Foresta II, Gloria Buzău, Foresta I, Ceahlăul Piatra Neamţ, FCM Bacău, Steaua, apoi afară la Palermo, Glasgow Rangers, Spezia, Astera Tripolis. Consacrarea lui ca fotbalist a fost, incontestabil, la Steaua Bucureşti, pentru care a jucat aproape 5 ani avându-i antrenori pe Walter Zenga, Ţiţi Dumitriu, Oleg Protasov, Marius Lăcătuş, Gheorghe Hagi, Cosmin Olăroiu şi Cristiano Bergodi.

Se apropia de 30 de ani, era un fundaş bun, un marcator bun la nevoie şi în momente cheie, avea un joc aerian superb, şuta cu ambele picioare, simţea perfect gazonul sub picioare, intuia exact unde să stea cel mai bine pentru a contracara adversarul. Steaua avea rezultate, umplea stadioanele, iar Goian era „copt”, şi, până nu era prea târziu, îşi dorea să joace în străinătate. Pentru câte făcuse pentru Steaua, merita să joace în străinătate. Doar că patronul Stelei, Gigi Becali, care l-a lăudat multă vreme, l-a şi sabotat şi i-a pus beţe în roate pentru plecarea la un club din străinătate. Presa sportivă naţională a scris atunci despre hachiţele patronului Stelei, care l-a blocat pe Goian la Steaua ridicând absurd valoarea cotei de transfer a fundaşului său, făcându-l nevandabil într-o perioadă în care, aceeaşi presă sportivă pomenea de interesul faţă de sucevean din partea câtorva cluburi europene de forţă, precum Borusia Dortmund, VfB Stuttgart, Manchester United, Manchester City sau Sunderland AFC. A fost o perioadă grea şi frustrantă pentru Goian, dar el pare să o fi uitat pentru că astăzi, elegant, n-ar spune nici mort o vorbă rea despre controversatul său fost patron: „Despre patronul Gigi Becali… mi-aş dori ca în fotbalul românesc să mai existe 3, 4 ca el. Că vorbeşte vrute şi nevrute, e normal. El este patronul, el dă banii. Pe Gigi, după ce ajungi să-l cunoşti ca jucător, nu mai pui la suflet ce spune. El acum se supără şi te face cel mai prost, iar în următoarea partidă, dacă joci bine, eşti Pelle în ochii lui. Repet, omul acela este patronul, el te plăteşte, este omul care investeşte mult, foarte mult în fotbal, deci are dreptul să vorbească. Iar Gigi dă salarii bune şi este corect. Credeţi că afară e altfel? La Palermo îl aveam pe Zamparini, un moş şi mai spurcat la gură. Dar şi acolo, el era şeful, iar tu jucătorul lui. Dacă nu-ţi place, poţi rezilia contractul şi să pleci”.

Italia, ţara în care toată lumea respiră fotbal, dar îţi şi umple parbrizul de scuipat dacă pierzi în derbi

În 2009, după ce a semnat cu US Palermo, Dorin Goian a ajuns pe altă planetă, una pe care, spune chiar el, a simţit că devine un fotbalist matur, împlinit, echilibrat. Începuturile au fost grele însă, pentru că italienii nu l-au primit cu pâine şi sare, nu l-au pupat pe obraz şi nici nu l-au invitat imediat la masă.

„Ca jucător străin şi mai ales român (pentru că au o anumită reţinere faţă de români), adaptarea e lentă, grea. N-a spus nimeni «Bine ai venit Goiane, pofteşte şi spune unde vrei să stai în vestiar». La început nu te bagă nimeni în seamă. Iar eu eram pentru prima dată în fotbalul mare. Il Calcio… Altă planetă! La italieni trebuie să-ţi câştigi locul în echipă. Mai întâi pe gazon, prin joc, apoi în vestiar, prin caracter. Dacă îţi faci treaba bine în teren şi dai totul pentru echipă, iar în vestiar eşti om, atunci vei fi acceptat… Nu a fost simplu deloc. Abia după 5 luni la Palermo am simţit că s-a întâmplat asta şi abia în al doilea an am simţit aprecierea şi respectul lor faţă de mine” povesteşte Dorin Goian.

În Italia, suceveanul a văzut şi ce înseamnă forţa şi presiunea fanilor. Că e în Palermo, în Catania, Genoa, Torino, Verona sau Udinese, toată lumea este acolo trup şi suflet cu echipa oraşului, echipa mult iubită. Toată lumea vine la stadion, toată lumea ştie totul, toată lumea este alături de echipă, „toată lumea respiră, mănâncă, trăieşte fotbal”, cum spune fotbalistul sucevean, care mi-a şi povestit o întâmplare elocventă în acest sens.

„După un meci, eram la un magazin, la casă, aproape să plătesc. În spatele meu, două doamne trecute de 70 de ani, mă iertaţi, două băbuţe, vorbeau despre meciul pe care noi tocmai îl jucasem şi criticau schimbările lui Walter Zenga, că fuseseră nasoale. Ba chiar ştiau ele care erau schimbările bune. Eram cu spatele, am putut să ascult tot şi nu-mi venea să cred. Două băbuţe de peste 70 de ani.”

 A văzut şi ce înseamnă să nu poţi ieşi din vestiar după meci şi din casă multe zile după aceea, cum arată maşina ta plină de scuipat şi cu aripile boţite de câte picioare a luat biata tablă, pentru că ai pierdut derbiul Siciliei, Plaermo – Catania.

„Se întâmpla cum că Palermo era mereu în clasament mai sus decât Catania, dar în derbiuri ne cam ciufuleau. Pentru italieni, să pierzi un derbi este catastrofal. După un astfel de duel pierdut am stat în vestiare 6-7 ore, pentru că, dacă ieşeam mai devreme, cred că ne tranşau suporterii. Când grupurile s-au mai rărit, au mai obosit, ne-au scos jandarmii, dar şi aşa tot ne-am ales cu scuipături pe parbriz şi picioare în maşină. După aşa o înfrângere nu ieşeam nicăieri, doar antrenament-casă şi atât. Când echipa era pe val şi câştiga, ieşeai peste tot, patroni, suporteri îţi plăteau masa la restaurant, era o veselie, urale şi strângeri de mână. Dar când pierdea, nici nu scoteai capul de după perdele” povesteşte Goian despre perioadele dificile prin care a trecut în Il Calcio.

Îmi vorbeşte apoi despre condiţiile excepţionale de pregătire de la US Palermo, despre grija teribilă pentru fiecare jucător, despre proporţia corectă între ceea ce primeau şi trebuiau să ofere fotbaliştii în cadrul clubului.

Începe pentru mine de undeva de la cei patru preparatori fizici aflaţi la dispoziţia jucătorilor la orice oră din zi şi din noapte, pentru orice problemă ar fi avut fiecare. Orice „of” şi orice „vai” era urmat de programe de pregătire personalizate şi monitorizare exclusivă.

Îmi spun că poate avem şi noi aşa ceva sau ceva pe aproape, sau poate nu avem, dar la întrebarea „Ce au ei, fotbaliştii din Italia, şi n-avem noi?, fostul jucător al US Palermo a fost exact: „Profesionalism. 200% profesionalism. Şi dedicaţie. În primele zile am venit la antrenament cu 40 de minute înainte ca să mă pregătesc şi deja trei sferturi din echipă era la sala de forţă şi lucra, fiecare ce avea nevoie, braţe, picioare, mobilitate. Transpiraseră deja două rânduri de tricouri. Pentru ei era limpede că acela era jobul lor, din el îşi câştigau existenţa, dar îi erau dedicaţi total.”

Beţie la ziua portarului Salvatore Sirigu. Cavani, un jucător impecabil

„Fotbaliştii italieni beau?” vreau eu să aflu de la Dorin Goian şi cu aceeaşi sinceritate ca până în acel moment mă lămureşte, cu amănunte chiar. „Sigur. Beau şi ei, dar foarte rar şi numai vin. Cât am fost la ei am prins doar două petreceri cu toţi colegii. O altă diferenţa dintre noi şi ei, însă, este că italienii ştiu când şi cum să bea.

Se întrerupsese campionatul două săptămâni pentru că juca echipa naţională. Tot atunci era ziua portarului nostru, a lui Salvatore Sirigu, şi ne-a invitat seara la cină. S-a băut mult, numai vin roşu. S-au îmbătat, s-au prostit, erau morţi, ce să mai spun. Asta până pe la 2.30 – 3, apoi gata, acasă. Şi asta a fost tot pentru luni de zile după” a povestit suceveanul.

Îl rog apoi să-mi spună despre un jucător, din cei străini, cu care a jucat şi care l-a impresionat şi îl menţionează pe Edinson Cavani, poreclit „Matadorul”, în prezent jucător în Franţa la Paris Saint Germain, atacantul uruguaian despre care presa internaţională pomeneşte des în ultimele zile din cauza unor animozităţi apărute între el şi brazilianul Neymar.

„L-am admirat pe Cavani, m-a impresionat pentru că este un jucător impecabil, profesionist până în măduva oaselor, dar şi un băiat cu un caracter deosebit. Juca duminica, era cel mai bun de pe teren, marca două goluri. Luni era pauză de antrenamente, dar marţi, la antrenamentul fizic, Cavani era primul la fiecare alergare. Iar în Italia, când spui antrenament fizic, este totul sau nimic, totul este de o intensitate fantastică. Dar Cavani era primul peste tot. Trebuia să fie primul, el fiind un jucător care îşi dorea întotdeauna să câştige. Chiar şi o miuţă la antrenament. Punea mult suflet, se mobiliza, se enerva când nu ieşea bine. Când s-a născut Matei, pentru că băiatul meu s-a născut în Palermo, Cavani a venit într-o dimineaţă la stadion cu un urs mare de pluş şi m-a felicitat pentru naşterea copilului meu” povesteşte Goe. Miercuri, 22 noiembrie, în grupa B a Ligii Campionilor, PSG a făcut spectacol cu Celtic Glasgow, echipă pe care a învins-o cu 7- 1, iar Cavani, fostul coleg al lui Goian de la Palermo, a marcat două goluri. Şi eu îl admir pe uruguaian!

Welcome in Scotland!

În 2011, Dorin Goian a plecat în Scoţia şi a semnat cu Glasgow Rangers, acolo unde, spune el, a crezut că va sta mai mulţi ani. O situaţie din afara fotbalului, care a provocat retrogradarea clubului în liga a patra, a făcut însă ca şederea lui aici să dureze. A avut un an bun acolo, fizic, psihic, a descoperit un fotbal foarte bine organizat, din nou suporteri „bolnavi” de fotbal, pătimaşi. Spune că i-au plăcut mult scoţienii pentru că sunt oameni dintr-o bucată, relaxaţi, deschişi şi, chiar dacă trag la măsea pe rupte, comportamentul lor este complet diferit de al românilor în aceleaşi situaţii.

„Scoţienii sunt cunoscuţi ca şpriţari de forţă şi pe bună dreptate. Când ies în oraş au un singur scop, să se îmbete. Şi o iau la rând, cu intenţii clare: o votcă, un pahar de vin, apoi un whisky, apoi o bere. Se îmbată, dar sunt plăcuţi la băutură, nu sunt agresivi, ci cântă şi dansează. Sâmbătă seară, pe străzi, este un adevărat spectacol.

Şi ca să înţelegi ce fel de oameni sunt… Semnasem cu Rangers, îmi găsisem locuinţă într-un cartier, venise şi Nadia cu copii, ne mutasem de vreo două zile când într-o dimineaţă ne-am trezit cu un plic sub uşă. Era o scrisoare de la vecinul de la nr. 52, două case mai jos. Fără să ştie cine suntem, cu ce ne ocupăm, ne trimisese pe patru pagini un fel de «Welcome în cartier». În scrisoare, omul ne făcuse o scurtă descriere a fiecărui vecin, cu ce se ocupă, cine sunt şi unde munceşte fiecare, dacă erau pensionari, unde au muncit înainte. Asta ca să nu ne simţim străini şi să ştim cine locuieşte în jurul nostru. La uşă am găsit şi o sticlă de vin şi un carton de prăjituri. Acela a fost primul nostru contact cu Scoţia, cu oamenii din Glasgow” şi-a amintit fostul fotbalist.

Doar vremea l-a „terminat” în Scoţia. Ploile interminabile şi cerul mereu gri, fără lumină, fără soare, luni în şir, o atmosferă ce-ar putea scuza scoţienii că stau cam des la băut prin cârciumi.

„Am câştigat bani mulţi, dar n-am uitat vremea când am fost sărac”

După un an de împrumut la Spezia, din nou în Italia, Dorin Goian a jucat 3 ani în Grecia, la Asteras Tripoli.

Trei ani de vacanţă plătită, spune fostul fotbalist, ani de relaxare în bătaia brizei mării, printre frumuseţile turistice ale Peloponezului. Antrenamentele se desfăşurau mai devreme, înainte să vină căldura mare. Pe la 11.30 – 12, antrenamentele erau gata, apoi suceveanul îşi lua familia şi mergeau împreună la plajă până seara. Prânzul, uneori şi cina, cu caracatiţă şi creveţi, celebrele salatele greceşti, fructe cu nemiluita, le luau la câte o tavernă, pe malul mării.

„Eram la final de carieră, liniştit, fără presiunea de la celelalte echipe, fără suporteri pentru care înfrângerea este de neacceptat. Nu mai trebuia să dovedesc nimic. Psihic, mai liniştit ca în Grecia nu am fost nicăieri” spune Goian, care în 2016 a încheiat campionatul grecesc cu Tripoli, apoi a spus la revedere carierei de fotbalist, la 36 de ani.

“Cum e să trăieşti cu 500.000 de euro, cu 900.000 de euro pe an?” îl mai întreb şi aflu că banii mulţi nu l-au prostit pe Goian, nu i-au luat minţile, nu l-au făcut vedetă dar nici vreun zgârcit.

„Nu vă gândiţi că făceam mari extravaganţe, că am aruncat cu banii în câini. Sunt genul de om realist, cumpătat. Au fost perioade în viaţă când am câştigat bani mulţi, dar n-am uitat vremea când am fost sărac. Ştiţi că provin dintr-o familie cu 7 copii în care, chiar dacă nu mi-a lipsit nimic, nu era totul foarte simplu. Aşa că atunci când am ajuns să câştigi bani mulţi, am ştiut să am mai bine grijă de ei, să-i drămăluiesc mai bine. Am pus deoparte, am investit, n-am risipit. În Grecia, de exemplu, am condus un Fiat Punto, oferit de club. Puteam să-mi iau ce maşină doream, dar nu aveam nevoie. Mi-am luat maşină anul trecut abia.”

„Să joci la Naţională este maxim ce se poate întâmpla unui fotbalist”

Pentru Naţionala României, Dorin Goian a jucat aproape 70 de meciuri. De pe postul lui de fundaş central, nu era treaba lui să dea goluri, dar a dat şi încă foarte preţioase.

Mai important mi s-a părut însă că suceveanul a simţit prin toţi porii importanţa convocării unui fotbalist la echipa naţională.

„Să joci la Naţională este maxim ce se poate întâmpla unui fotbalist. Să fii acolo între primii cei mai buni 22, 23 din atâtea sute de jucători din ţara ta este supremul lucru. Mie, fiecare convocare la echipa naţională mi-a adus bucurie şi mândrie. Stăteam cu emoţie când se anunţa lotul, pentru că voiam din tot sufletul să fiu acolo. Ca să am constanţă la echipa de club, principala condiţie să fii convocat, intram la joc şi dacă aveam dureri. Când ştiam că se apropie convocările şi cum nu voiam să le pierd, intram în teren chiar şi când mi se recomanda repaos. Mă legam bine, mă încălzeam bine şi jucam. Nu voiam să risc să pierd echipa naţională” mărturiseşte Goe.

Cade apoi, pentru scurt timp, într-un soi de nostalgie luminoasă, pomenind de momentele grozave petrecute în lotul tricolorilor şi îmi nominalizează echipa care s-a calificat la Euro 2008 şi de care României întregi îi este deja dor: Dănuţ Coman, Bogdan Lobonţ, Cosmin Contra, Gabriel Tamaş, Sorin Ghionea, Petre Marin, Radu Ştefan, Dorin Goian, Cristian Pulhac, Răzvan Raţ, Marius Constantin, Cristian Chivu, George Ogăraru, Ovidiu Petre, Laurenţiu Roşu, Florentin Petre, Răzvan Cociş, Paul Codrea, Adrian Cristea, Bănel Nicoliţă, Mirel Rădoi, Dorel Stoica, Mihăiţă Pleşan, Dorinel Munteanu, Costin Lazăr, Eugen Trică, Andrei Mărgăritescu, atacanţi: Adrian Mutu, Ciprian Marica, Ionuţ Mazilu, Mugurel Buga, Ianis Zicu, Daniel Niculae, Claudiu Niculescu, Sergiu Radu, Gheorghe Bucur, Florin Bratu.

Îşi aminteşte de cazanul cu 55.000 de oameni din tribunele fostului stadion „Lia Manoliu” şi de sutele de bilete pe care le-a luat pentru sucevenii care îl sunau că vor să vină la meciuri.

Eu sunt Dorin Goian şi mă respect!

De un an şi ceva, Dorin Goian se caută pe sine. A trecut printr-o dezamăgitoare experienţă administrativă ca preşedinte al Forestei Suceava. A preluat această sarcină, având, spune el, nişte promisiuni, dar a abandonat-o după ce a obosit să tot aştepte îndeplinirea lor.

Ştie că este multă lume care îl blamează pentru că a renunţat la Foresta, dar continuă să susţină că fără promisiuni de finanţare onorate, nicio treabă în sport nu se poate duce până la capăt.

„Stăm pe bugetul primăriei locale şi este de apreciat că administraţia dă bani şi la sport. Problema este că la Suceava a devenit o obişnuinţă să se voteze un buget, dar să nu se dea toţi banii.

Eu la fotbal, tu la handbal, în funcţie de acel buget, facem nişte planuri, calcule, distribuim cheltuieli pentru deplasări, salarii, taxe la stat etc. Dar când nu primeşti banii promişi, votaţi în Consiliul Local, una că e o anomalie, a doua, se adunau datoriile. Fotbalul la Suceava, de multă vreme n-a mai încheiat un an pe zero, ci doar cu datorii. Iar acestea s-au tot adunat. Bani n-au mai venit.

Am spus-o şi când mi-am dat demisia. Eu sunt Dorin Goian şi mă respect. Dacă mi-ai promis că-mi dai, dă-mi. N-am venit să cerşesc, n-am venit la club să mă îmbogăţesc. Mie Dumnezeu mi-a dat, n-am nevoie şi nici nu mă apuc de prostii să-mi risc familia şi libertatea pentru nişte măgări” a mai ţinut o dată fostul fotbalist al naţionalei să lămurească treburile în problemă.

În prezent, Goian, care are licenţă B de antrenor, îl ajută pe Daniel Balan la pregătirea echipei Bucovina Rădăuţi. Îi prinde bine pentru obţinerea licenţei „A” UEFA, pe care intenţionează să o obţină când va îndeplini condiţiile.

Între timp face drumuri la Bucureşti unde se mai întâlneşte cu foşti coechipieri de la Steaua sau din echipa naţională şi în fiecare zi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru viaţa pe care i-a dat-o până acum, pentru că are copii sănătoşi, nevastă frumoasă şi o familie unită şi numeroasă, şi pentru că a fost fotbalist.

„Până la 37 de ani am avut o viaţă extraordinară, mulţumesc lui Dumnezeu. Pentru mine profesia de fotbalist este cea mai frumoasă din lume şi nu cred ca cineva mă poate convinge de contrariu. Mai ales când ajungi la un anumit nivel, când eşti plătit bine, când lumea te cunoaşte, când eşti sănătos şi trăieşti în miezul lumii sportului. Iar când ai şi o familie frumoasă, viaţa este perfectă” a încheiat Goe de Suceava discuţia noastră.