Deşi hotărâsem că nu mă mai interesează ştirile politice sau de orice natură, zilele trecute, mişcându-mă prin casă după treburi, cu o ureche ciulită la radio şi un ochi vigilent către televizor, am surprins un reportaj pe o temă nouă – frustrarea unui elev care nu a fost primit la ore pentru că purta plete. Drept urmare, acesta s-a pus pe reclamaţii pe la nişte foruri, s-a sesizat şi presa şi de aici tevatura. Se ştie că adolescenţii sunt cam rebeli, dar nu cred că trebuie încurajaţi să devină şi mai rebeli. Şi, întrucât totul s-a petrecut în cadrul şcolii, cred că accentul trebuia pus pe imaginea elevului şi nicidecum a adolescentului. Orice şcoală funcţionează după un regulament care trebuie respectat de către toţi elevii ce o frecventează, indiferent dacă le convine sau nu.
În sfârşit, nu am nimic cu tinerii care poartă plete, dar m-a deranjat foarte, foarte tare răspunsul dat de acel elev spuselor, nu prea la locul lor, zic eu, ale reporterului precum că şi pe vremea lui Ceauşescu elevii cu plete erau trimişi de către conducerea şcolii la tuns. Răspunsul elevului a fost că pe atunci se întâmpla lucrul acesta pentru că elevii aceia aveau păduchi, nu se spălau. Şi atunci l-aş întreba eu: De ce, tinere, îţi jigneşti înaintaşii – părinţii, bunicii? Ce ştii tu despre acele vremuri? Îmi permit să te informez, cu precizie, că încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, s-a realizat eradicarea tarelor poporului nostru, precum Scabia (Râia), Luesul (Sifilis), TBC, parazitozele şi altele. Şi spun cu precizie pentru că, prin natura profesiei mele, am participat activ la realizarea acestui lucru. În anul 1960 s-a trasat ca sarcină de plan unităţilor sanitare realizarea acestui deziderat care s-a înfăptuit cu ajutorul echipelor formate din medici, asistenţi medicali, felceri, dezinfectori şi reprezentante ale organizaţiilor orăşeneşti ale femeilor. S-a mers din casă în casă, până la ultima cocioabă de la marginea oraşelor, chiar şi la stâne. Şi s-a tot mers şi au fost ajutaţi cei mai săraci cu săpun şi substanţe insecticide, până la eradicarea totală a paraziţilor.
Repet, nu am nimic cu pletele băieţilor, cum nu am nimic nici cu rasul în cap al fetelor, pe mine mă interesează mai mult ce se află acolo, dedesubt, sub acestea. Mă doare gândirea tinerilor despre înaintaşii lor şi faptul că mereu suntem blamaţi şi daţi ca exemplu negativ noi, cei care ne-am născut şi am trăit în acele vremuri despre care se spune că au fost odioase. Noi le-am trăit, noi, părinţii şi bunicii acestor tineri care ne trântesc în obraz, ori de câte ori au ocazia: “Nu mai e ca pe vremea ta!”. Aceasta o vedem şi noi, că doar trăim încă.
Tinerii de astăzi s-au născut la “totul de-a gata”, adică în condiţii bune de trai, locuinţe, asfalt, iluminat public, canalizare, transport în comun şi câte altele… De unde toate acestea? Din strădania noastră, a bătrânilor care, copii fiind, am trăit ororile războiului, ale refugiului şi ne-am întors la casele distruse de bombardamente cu sufletele şi trupurile rănite. Dar nu ne-am plâns, ne-am înghiţit amarul şi am început reconstrucţia ţării, a oraşelor, a caselor, dar şi a sufletelor noastre rămase, multe dintre ele, orfane.
Îmi amintesc, aveam 7-8 ani, eram pionieră şi împreună cu detaşamentul clasei mele, după ore, ieşeam la munca voluntară, adică adunam în grămezi pietrele de pe străzile fără trotuare, fără asfalt sau măcar prundiş; apoi veneau elevii mai mari, le puneau în găleţi şi le duceau la un amărât de camion care le transporta acolo unde o stradă, mai centrală, trebuia reparată.
Şi tot aşa, milimetru cu milimetru, mână de la mână, ţara şi-a revenit încet, dar sigur până s-a ajuns la construirea de şcoli, facultăţi, fabrici, uzine sau blocuri pentru locuit. Au fost aduşi la oraş tineri de prin satele din împrejurimi şi încadraţi în muncă în acele fabrici şi uzine; li s-au oferit locuinţe la bloc. Atunci a apărut obiceiul descălţatului la uşa de la intrare, pentru că aceştia l-au adus cu ei de acasă, de la ţară, unde călcau prin bălegarul vitelor pe care părinţii lor le creşteau pentru hrana zilnică, dar care bălegar trebuia lăsat afară, la uşă. Acestor tineri li s-a oferit posibilitatea ca, pe lângă muncă, să urmeze şi cursuri şcolare la seral, astfel şi-au completat studiile, s-au calificat, şi-au îmbunătăţit traiul. Pe atunci învăţământul era gratuit, astfel, foarte mulţi tineri au urmat cursurile facultăţilor devenind profesori, medici, ingineri. Ei sunt bunicii şi părinţii voştri. Prin strădania lor, prin sacrificiile lor voi nu ştiţi astăzi ce înseamnă lipsurile, dorinţa de a avea ceva, dar a nu putea avea. Ne învinuiţi pe noi de ceea ce consideraţi incorect în acele vremuri. Credeţi oare că, vorba poetului: “flămânzi şi goi, făr-adăpost”, trecuţi prin acel război crunt care ne-a sfârtecat ţara, ne mai interesa ce regim politic venea la putere? De acest lucru s-au ocupat, ca şi acum, profitorii şi ni l-au impus. Mai aveam oare vlagă în noi să ne opunem? Dar, iată, au făcut-o tinerii atunci, în ’89, când şi-au lăsat piepturile străpunse de gloanţe. Pentru ce? Cum sau ce îmi răspundeţi la întrebare?
De ce se doreşte renunţarea la predarea istoriei în şcoli, pentru că doar istoria vă mai poate arăta vouă, tinerilor, cine v-au fost strămoşii, domnii şi domnitorii acestei ţări, cei care v-au păstrat-o întreagă prin jertfa lor, prin luptele lor, prin plecarea grumazului pe butuc, pentru ca acum să fie vândută cu bucăţica străinilor.
Am atât de multe să vă spun despre “vremea mea”, dar mi-e teamă să nu vă frustrez sau să vă trezesc respectul şi preţuirea pe care le datoraţi celor ce v-au creat condiţiile în care trăiţi astăzi.
Observaţi, sper, că nu am afirmat nicicum că nu aţi fi deştepţi, plini de talente, înzestraţi cu darul de a crea lucruri noi şi frumoase, dar nici nu pot fi de acord cu afirmaţiile pe care le faceţi cu privire la nişte vremuri despre care nu ştiţi decât din auzite şi nu întotdeauna cele auzite corespund adevărului. Aşa cum voi, cei născuţi în aceste vremuri, le consideraţi normale, fireşti, la fel şi noi, cei născuţi atunci, demult, gândeam la fel ca voi. Dar nu uitaţi, vă rog, că cel cinstit, harnic şi corect o duce bine indiferent de regimul politic aflat la putere.
Încercaţi să renunţaţi la veşnicele comparaţii cu regimul de tristă amintire, dar care a existat totuşi, pentru că au trecut atâţia ani, ani în care s-au întâmplat altele şi mai şi decât atunci. Şi, mai ales, nu uitaţi că le datoraţi recunoştinţă şi respect părinţilor şi bunicilor voştri, pentru că “nimic nu mai este ca pe vremea lor”.
Coca Maria Udişteanu
Comentarii