PSD Suceava 2020

Semnal editorial

Pasul spre roman

Maria Elena Cuşnir la o manifestare literară organizată la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava

După un şir de volume, încredinţând cititorului, cu parcimonie, producţia lirică, după alte titluri exploatând filonul memorialistic, poeta Maria-Elena Cuşnir face pasul spre roman. Un pas spre cer, proaspăt apărut la editura ieşeană Opera magna, sub veghea grijulie a lui Vasilian Doboş, vine să confirme harul polivalent al autoarei. Ne amintim că Dialog cu umbra mea (III), consfinţind o reuşită aventură diaristică, se deschidea cu o afirmaţie axiomatică, plombată ca motto: „e tare cel ce suferă”. Enunţul poate fi o cheie hermeneutică pentru romanul de faţă; el trimite, păstrând cuvenita distanţă, la constatările unor mari spirite, trecute prin suferinţă. Bunăoară, insomniacul Cioran, dorind a scrie „ceva cu sânge”, îşi divulga revelaţiile, aflând că „suferinţa te pune vecinic în faţa vieţii”, anunţând desfiinţarea. Boala, ca mijloc de cunoaştere / autocunoaştere şi ca experienţă dură, ne îngăduie să „descoperim”, de la alt nivel, sensul şi farmecul vieţii, să preţuim fiecare zi, trăită sărbătoreşte, ca un dar. Nu altul este mesajul Aninei, personajul-pivot al romanului, aflând că „este respinsă de viaţă”, că timpul ei era „pe sfârşite”. Totuşi, într-o căsnicie „fără ciondăneli”, alături de Vlad (nepregătit pentru suferinţa ei), Anina asigura, protector şi veghetor, liniştea şi pacea familiei. Era „umărul casei”, apărând oaza de linişte, deşi – umilită de boală, cu un viitor neclar – descoperise, după şocul diagnosticului, secretele trupului. Vlăguită, purtând această obsesie maladivă, se dorea utilă şi proteja, într-o lume destrămată, o „fericire luminoasă”, ştiind secretele convieţuirii. Dăruită familiei, cruţându-i pe ceilalţi, convinsă că viaţa interioară poate risipi bezna, pregătită fiind pentru „pasul spre cer”.

Fiul, ambiţiosul Matei, tocmai lua viaţa „cu asalt”. Deşi „cel mai bun”, se împotmolise la Institut, fiind cercetător în biologie moleculară, cu oferte ispititoare din străinătate (Paris, Lyon). Vrea să-şi facă ordine în viaţă, eliberându-se de nereuşitele de aici, gata de plecare. Iubirea Nadinei, „adâncă şi adevărată”, îl împiedică însă; legată de elevii săi, tânăra profesoară nu îl poate însoţi. Îşi aflase aici „adăpostul”, în pofida vorbăriei şi ipocriziei din jur. Încât, cu „sufletul sfârtecat”, Matei, cântărind viitorul, trăieşte dilematic, slalomând descumpănit printre eşecuri şi îndoieli. În plus, se iveşte şi fascinanta Marina, tot profesoară, „salvatoarea” misterioasă din Gară, complicându-i existenţa. Evident că, trăind „împărţit”, între datoria faţă de părinţi (boala mamei) şi faţă de sine (ca împlinire profesională), Matei ezită, amână, pare un învins. Curat la suflet, dezinteresat de politică („alunecoasă şi murdară”), el e terorizat de balansul căutărilor şi suferinţa despărţirii. Totuşi, gândul plecării, însoţit de tandreţea Nadinei, cu sentimente „pe viaţă”, învinge, ghidat de sfatul mamei: „urmează-ţi calea”. Fiindcă îndrăgostiţii, spunea altădată poeta, „îşi croiesc veşminte de lumină”.

O proză caldă, vom conchide, recuperând candoarea şi decenţa de modă veche, cu discuţii prea protocolare, de parfum retro; cumva neverosimile în aste vremuri isterice. Ancorând la himericul mal al idealităţii, poeta Maria-Elena Cuşnir, reamintim, râvnea asceza „în palmele cerului”. Prozatoarea, aşa cum se dezvăluia în proiectul narativ (Orele toamnei, 2015) sau în aventura diaristică, triadică (deocamdată), oricum, de cursă lungă, este visătoare, îngândurată, vădind bucuria contemplării, capabilă de mari uimiri, înţelegând viaţa ca o miraculoasă călătorie. Iar poezia îi pare un spaţiu sacru, o „coardă vindecătoare”, făcând posibil „dialogul dintre pământ şi cer”, înfruntând „muşcătura veninoasă a timpului”, „colţii morţii”, „mireasma sfârşitului” etc. Există în scrisul Mariei-Elena Cuşnir un topos sacru (casa, ca „adăpost al reveriei”, cum ne prevenea G. Bachelard) şi o nostalgie irepresibilă, invocând „tăişul timpului pe umeri”. Fie că e vorba de „colţul maramureşean” şi saga „neromanţată” a părinţilor pe fundalul unei epoci tumultuoase, fie că invocă anii senini, închişi „între hotarele copilăriei” sau preumblările (ritualice) în raiul de la Strigoaia sau pe străduţele unui oraş „înghesuit” (Suceava), autoarea ne oferă, livrându-se fără rest, un şir de „trăiri neruginite”. Gustând din muzica diafană „a zilelor cu aripi deschise” şi rememorând „tihna vremurilor pierdute”. Îmblânzind prin scris chinul existenţial, chiar dacă ecoul speranţei are „gust de ţărână”.

În pofida reţetei romanţioase, sfidând trend-ul epocii noastre „dezvrăjite”, Maria-Elena Cuşnir face acum pasul spre roman. E drept, într-o formulă personală, ficţionalizând pe suport autobiografic (minimal), dar credincioasă unui mesaj stenic, de aflat pretutindeni în scrisul său cu fior poematic: dragostea şi lumina ne călăuzesc şi ne apără de toate încercările, ne asigură autoarea, invitându-ne să ne trăim visele.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: