PSD Suceava 2020

Profil

O poetă „vibratilă”

Trupul un fuselaj supersonic plin de răvaşe

Viorica Petrovici într-un recital poetic susţinut în spaţiul memorial „Mircea Motrici” de la Udeşti

Doar aparent „aeriană”, ruptă de presiunile cotidianului şi, totuşi, insistentă, eficientă, bine aşezată într-o proximitate pragmatică, ocupându-se, cu generozitate şi cu grijă maternală, de viitoarele condeie în pepinierele cenacliere, Viorica Petrovici se încumeta să iasă în lume, editorial vorbind, abia în 1997 (Chemarea tăcerii, Editura Helicon); deci, cu mare întârziere, observăm, tentată să recupereze apoi – prin ritmul apariţiilor – lunga tăcere. E drept, primele tipărituri i-au fost găzduite în revista Muguri a Colegiului rădăuţean „Eudoxiu Hurmuzachi” (la 15 ani!) şi era greu de bănuit ce căi va urma.

Fiinţă pasională, vibratilă, trăind romanţios ca o „ardere vie” şi transferând în poezie preaplinul sufletesc (împărtăşit), Viorica Petrovici se vrea mireasa cerului. Poeta-pasăre, străbătând „ploile de aur ale eterului” cunoştea doar limbajul iubirii. Ea, un necurmat „izvor de cântec”, invocă cu har extatic (vădind grijă artizanală) divinitatea ocrotitoare, ploile diafane, vârtejul alb, dansul nupţial, tandreţea luminii; şi ne face părtaşi la beatitudinea încercată de un temperament solar, aflând în poezie leacul la cutremurătoarea singurătate. Paradoxal, acest lirism luminos, bântuit de „ispitiri orientale” (Radu Cârneci), râvnind seninătatea, decolând spre lumi visate, într-un spaţiu rarefiat, muzical face casă bună cu hiperluciditatea, câtă vreme poeta – „o întrebare suspendată” – activează vederea lăuntrică. Sinele bogat reverberează, dăruirea se consumă până la pierderea de sine. Iubirea devine o cale de cunoaştere, mai exact singurul limbaj cunoscut. Iar fiinţa interioară se dovedeşte neîncăpătoare pentru acest tumult, sedus de inefabil şi transfigurare. Trăirea erotică, frenetică, atrasă – deopotrivă – de senzorialitatea gâlgâitoare şi râvnind, cu intensitate, apropierea de divinitate, suportă combustia transfigurării. Descărcările pasionale, energia pulsatilă, extatismul conduc, inevitabil, la spiritualizare, la dematerializare. Dar poeta ştie prea bine că „Durerea e mai aproape de om / Decât înţelepciunea”; pricină pentru care urmează o deviză nichitiană: „Să fii fericit când eşti de faţă”. Or, căutând fără istov frumuseţea (care – suntem preveniţi – durează cât o înflorire), risipindu-şi prea-plinul sufletesc pentru a anula răul lumii, ura care nu oboseşte, vidul sufletesc, Viorica Petrovici ne invită, de fapt, să călătorim spre izvoare. Să regăsim, altfel spus, omul arhaic prin acest „zbor înspre izvor”, mânaţi de o religiozitate discretă, pipăind sacrul camuflat, fără ostentativitate şi fără a exploata – industrios şi zgomotos – preceptele teologice. Mai degrabă am zice că suntem în preajma tainei blagiene (crezută în apropiere), deşi, în cazul poetei noastre, percepţia magică a fenomenalului, dizolvând şi ambiguizând contururile, ne propune alerte reflexii „într-un joc de oglinzi”. Intrăm, de fapt, în paranormal, translăm „în altă geometrie”. Candoarea, transfigurarea, iniţierea – ar fi, rezumativ spus, treptele acestei deveniri poetice, exploatând acum, prin desentimentalizare, cunoaşterea extrasenzorială. În transă, traversând un şir de existenţe, atingând starea de visare după ce, într-un zbor continuu (anulând timpul), poeta, ieşind din trup, naveta „între două tărâmuri” (cum suna titlul unui volum din 2004), ea – devenind un sorb vertical, de vibraţie cosmică – descoperă singurătatea. Alchimia tantrică (altădată) şi vibraţia cântecului (acum, „una cu tăcerea”) întreţin acest zbor magic, un neîntrerupt transfer de energie, transparenţa. O altă geometrie, aşadar, inaccesibilă neiniţiaţilor. Chiar uşor pedantă (uneori), cu excese cumva didacticiste (tocmai pentru a ne lămuri, oferindu-ne explicaţii), de izbitoare bogăţie lingvistică, poezia Vioricăi Petrovici, manevrând dezinvolt neologisme şi formulări eliptice, de la Oglinda fractală (Editura Axa, 2006), îndeosebi, rămâne, totuşi, „un izvor de cântec”.

Iar Roata de circ (Editura Ateneul scriitorilor, 2016) ar fi cea mai proaspătă dovadă, îngemănând „poetica inluminării” cu o dilatare perceptivă (în transparenţă), conectată energiilor divine. Adică o râvnită integrare în Absolut, ca împlinire spirituală, fracţiile fiinţei topindu-se într-un ascensional extatic, armonios-vibratil, precum în Aud doar vibraţia: „Portativ de rouă în cer / Misterul cu două înfăţişări în oglindă / În una dansează focul în alta renunţarea / Mă ademeneşti abis rogvaiv / Cursă cu obstacole pe un orizont nefinisat / Păşesc printre flori sălbatice / Margine de pădure violetă / Tu vii dinspre Soare nu te văd / Aud doar vibraţia care invadează / Trupul meu gândurile mele inima / Plouă torenţial împrejur e arşiţă / Trăznetul aprinde poiana / Şi urcă în cer cu noi cu tot.” Deşi denunţă precaritatea prezentului, deşi recunoaşte deşertăciunea unei lumi care şi-a pierdut / vidat sensul, această poezie rămâne un imn al bucuriei. Pendulând între suferinţă şi visare, de caracter exorcist (cf. Rodica Mureşan), lirica Vioricăi Petrovici se hrăneşte cu „nectarul dualităţii”. Îmbătată de beatitudine, ea poartă – mai degrabă voalat – nostalgia androginului, acest mesaj subliminal fiind lansat tocmai de cea care se înfăţişează, în irealitatea lumii, ca o „iluzorie formă de femeie”. O voce care impune, care scrie altfel, o poetă care urcă fără propte / cârje de grup şi zgomot publicitar. Şi care merită urmărită.

Temperament solar, respirând beatitudine, cu trăiri pasionale, tinzând – prin transfigurare – spre visare şi zbor, predicând, în consecinţă, iubirea (reamintindu-ne că Iisus însuşi fusese „înjunghiat de iubire”), Viorica Petrovici, dincolo de concreteţea impresiilor senzoriale, risipite printr-un obsesiv cromatism sentimental, râvneşte împlinirea spirituală. Evident, prin credinţă sporitoare şi meditaţie, coborând în „fântâna cuvântului” şi cinstind, prin vizionarismul său „terapeutic”, de informaţie ezoterică, ordinea Cosmosului. Avem de-a face, cum observa Vasile Spiridon, cu „o poezie agravitaţională”, în răspăr cu haosmosul postmodern, repudiat. O geometrie sacră prezidează acest lirism. Iar poeta, invocând „armonii androgine” (ca „imagini sechestrate”), „se umple de lumină”, culegând sunete „neasemuit de înalte”. Ea intră şi iese din timp, migrează în „fractalii primordiali”, face „pasul spre cer”; iar spaţiul „devine ochi de nesaţiu prea plin” (v. Norul alb), reînviind „starea nepângărită de a fi”. Altfel spus, poeta, inventând clipa („o reflecţia a mea”), este avidă de minunare şi o gustă din plin, „şiroind de cuvinte nespuse” (încă). Iată şi o probă, botezată chiar Minunare: „În copacul alb cristalele rodesc / Cuiburi de uitare / Se împărăţesc printre petale / Sufletul meu fuge afară / Dezbrăcat / Inorogul îl ia în spinare / Şi îl duce Dincolo în minunare.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: