Să ne aducem aminte şi să nu uităm

1711. Boierii moldoveni semnează umilitorul tratat de la Luţk, în urma înfrângerii armatelor ruso-moldovene de către turci la Stănileşti. Ţarul Petru cel Mare, cel ce venise cu o suită de lăcuste la Iaşi şi trăsese un guleai straşnic în compania învăţatului Dimitrie Cantemir, parafând aici, în aburii veseli ai Cotnarului, un libov la cataramă, a avut grijă să-l răsplătească aşa cum se cade pe savantul şi egalul său moldovean. Mai întâi, cu refuzul de a-i acorda conducerea operaţiunilor de pe câmpul de luptă celui ce cunoştea atât de bine strategiile folosite de otomani, dovedindu-se de data aceasta mai… ortomani, chit că se aflau în confruntare pe viaţă şi pe moarte cu cel Mare. Apoi, în urma dezastrului, acelaşi Mare, rănit în orgoliul său nemăsurat de paşa Mehmet Baltagi, i-a întors spatele prinţului moldovean (peste trei ani, membru al Academiei din Berlin), expediindu-l în surghiun într-un fel de bărăgan tătăresc din ţinutul Harkovului. Prin tratatul amintit, turcii interzic Principatelor române de a-şi alege domni pământeni, urmând în istoria noastră cunoscuta perioadă a domniilor fanariote.

1936. Este înmormântat în localitatea Bucov, de lângă Ploieşti, basarabeanul Constantin Stere, un antiţarist convins, ctitorul Partidului Ţărănesc-Democrat şi autor al romanului de mari dimensiuni În preajma revoluţiei. Printre altele, a lăsat românilor şi un testament pentru eternitate: Niciodată cu Rusia!

1940. Prin Diktat (odios, ca oricare altul) sunt smulse din trupul României Basarabia, o bună parte din Bucovina şi ţinutul Herţei. Doi diavoli, dându-şi mâna pe moment, au împărţit Europa după bunul lor plac, iar locotenenţii acestora au parafat înţelegerea prin care ţara noastră pierdea un imens teritoriu. Ce-a urmat, se ştie prea bine. Criminalii nu înţeleg decât să tortureze, să înfometeze şi să ucidă. Românii din aceste ţinuturi străvechi româneşti trebuia să dispară. Dar n-a fost pe vrerea lor, căci Dumnezeu nu doarme cu capul decât pe o mănăstire. Sau pe alta. Iar rugăciunea s-a făcut în româneşte! Trupul a putut fi chinuit şi ucis, sufletul însă s-a rugat şi a nădăjduit.

1991. Senatul SUA a recunoscut, chiar înaintea votului pentru independenţa Republicii Moldova, dreptul Basarabiei de a se uni cu România. Denunţarea Pactului Ribbentrop-Molotov, reunificarea Germaniei, mişcarea altor graniţe din Europa face ca actul din 10 februarie 1947 să-şi piardă orice valabilitate. Poarta fiind deschisă şi reunificării poporului român, n-a fost valorificată la vreme dintr-un motiv prea simplu: la cârma celor două ţări s-au aburcat doi preşedinţi cu stele-n frunte şi egali în (ne)simţiri, care stele, ambele roşii, de atâta orgoliu, n-au putut să încapă în acelaşi stat. Urmarea? Dracul şi-a băgat coada în Transnistria şi a provocat un război în care s-a implicat Elefantul de la răsărit, românii capturaţi fiind băgaţi în cuşti şi trataţi mai rău decât animalele. Apoi, i s-a dat apă la moară unui ilustrissim lingvist, pre numele lui, Stati, care, profitând de neputirinţă politică, a elaborat vestitul dicţionar moldo-român, o comedie lexicografică făcută special să râdă până şi curcile de pe ambele maluri ale Prutului.

Răbdare, speranţă şi credinţă că n-au intrat zilele-n sac. Doar lucrarea „ştiinţifică” a lui Stati.

Şi ne întoarcem la anul

1883, când inflexibilul gazetar de la „Timpul”, Mihail Eminescu, intrând în dizgraţia conservatorilor, a fost băgat în cămeşoiul de forţă pentru „potolirea”, cum se exprimase, printr-o telegramă, P.P. Carp., celui ce s-a identificat cu năzuinţele neamului românesc. Scria Eminescu întru apărarea demnităţii românilor: Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici măcar nu se mărginea cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma (…), iar, în altă parte, îşi exprimă revolta, la limita suportabilităţii, consemnând că a trebuit să vină generalul Ignatiev, să ne spună că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea ce e drept ce s-a făcut de atunci încoace.

Pentru noi, cei de azi, răbdare, speranţă şi credinţă că n-au intrat zilele-n sac, ştiindu-se că Dumnezeu nu doarme cu capul decât pe o mănăstire. Sau pe alta. În rest, veghează!

IOAN ŢICALO

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: