Teatrul Dada

Vineri, 19 mai 2017, în cadrul celei de-a cincea zile a primei ediţii a Zilelor Teatrului „Matei Vişniec” Suceava, a avut loc punerea în scenă a spectacolului „Cabaretul Dada”, de Matei Vişniec, în interpretarea actorilor Teatrului de stat „Regina Maria” din Oradea.

Este dificil să încerci să surprinzi în câteva cuvinte esenţa spectacolului total la care am asistat timp de aproape două ore. Regizat de Anca Bradu, care revine la Suceava cu acest nou spectacol după reprezentaţia „De ce, Hecuba?”, din 2015, cu Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. „Cabaretul Dada” reprezintă un adevărat eveniment artistic în care teatrul, filmul şi muzica se întâlnesc într-o realizare de excepţie; distribuţia impresionează atât prin număr, cât şi prin jocul de excepţie pe care actorii îl fac. De la Tristan Tzara (Richard Balint) până la Jean Arp (Sorin Ionescu), de la Lenin (Pavel Sârghi) până la Zerbinetta (Denisa Vlad), am avut pe scenă o adevărată trupă de teatru pentru care niciun mesaj, nicio situaţie nu sunt prea greu de comunicat.

Pentru a fi complet, jocul scenic este ingenios potenţat de filme autentice din Primul Război Mondial, documentându-se astfel istoric evenimentele la care asistăm. Fără a fi exploatate în exces, imaginile pe care le vedem proiectate oferă context cultural-istoric pentru a putea înţelege mai bine „mişcarea Dada”, resorturile ei cele mai contradictorii.

Nu în ultimul rând, spectacolul impresionează prin numeroasele momente muzicale, bine dozate şi bine alese. Gândite pentru a oferi momente de relaxare, dar şi pretexte pentru explicitări suplimentare ale filosofiei dada, momentele muzicale se potrivesc perfect în atmosfera de început de secol XX a Cabaretului Voltaire. De remarcat o altă decizie care contribuie decisiv la originalitatea viziunii regizorale a Ancăi Bradu, ideea de a avea o formaţie chiar pe scenă care să interpreteze „live” partiturile muzicale; aceasta conferă piesei de teatru autenticitate şi prospeţime acolo unde înregistrarea s-ar fi dovedit, poate, săracă şi banală.

Reuşita spectacolului nu ar fi fost completă fără decorurile scenografului Doru Păcurar, dar mai ales fără costumele, măştile şi manechinele realizate de Andra Bădulescu Vişniec, care îmbracă, dă viaţă şi culoare peripeţiilor la care asistăm.

Cât despre punerea în scenă a piesei lui Matei Vişniec, trebuie menţionată relaţia particulară pe care Anca Bradu o construieşte cu publicul. Ea nu se mulţumeşte să-şi desfete audienţa cu câteva idei uşor digerabile; dimpotrivă, Anca Bradu pune un accent binevenit pe natura problematică a pactului dintre actor şi spectator. În lumea în care trăim, care pare că se pregăteşte în ritm accelerat de o nouă repetare ciclică a istoriei violente a secolului XX şi a ororilor războiului care au dat naştere nevoii de evadare mentală prin „mişcarea Dada” (argumentează iscusit Matei Vişniec), nu mai este suficient ca actorii să joace o piesă de teatru pe care spectatorii să o aprofundeze ulterior. Invitaţia la teatru capătă accente voit agresive atunci când actorii dărâmă cel de-al patrulea perete, adresându-se direct spectatorilor, anunţându-i că nu (mai) are rost, că a veni la teatru pentru divertisment este inutil câtă vreme nu învaţă fiecare dintre noi să facă gestul mental necesar al toleranţei şi al acceptării diferenţei de orice fel, concept vital aflat în chiar inima mişcării dada: afirmare şi negare concomitentă a ideilor, descoperire şi abandonare simultană a convingerilor şi principiilor civilizaţiilor de oriunde.

De aceea „Cabaretul Dada” va avea două efecte contrare asupra publicului: amuzamentul prin muzică, dans, măşti, absurdul limbajului şi al situaţiilor, dar şi conştientizarea consecinţelor nefaste pe care convingerile hrănite inadecvat le-au avut asupra fiecărui aspect al umanităţii. O luare în derâdere necesară tocmai pentru a nu ne lua prea mult în serios, după cum mărturiseşte însuşi autorul „Cabaretului Dada”. „Piesa mea este o comedie despre un secol tragic. Râsul dadaist mi se pare a fi un instrument de înţelegere a modului în care avansează istoria (un pas înainte, doi paşi înapoi) precum şi a manierei în care se apropie şi se îndepărtează omul de ceea ce ar trebui el să fie el cu adevărat.”

Înţelegerea lui Matei Vişniec a „modului în care avansează istoria (un pas înainte, doi paşi înapoi)” aminteşte de viziunea ciclică asupra istoriei imaginată de filosoful iluminist Giambattista Vico şi preluată peste secole de scriitorul modernist James Joyce, o viziune în care civilizaţia s-a ridicat din haos, a trecut apoi prin etapa teocratică, aristocratică şi democratică, pentru a reveni în final la starea iniţială de haos. Piesa de teatru scrisă de Matei Vişniec, regizată de Anca Bradu şi jucată de actorii Teatrului „Regina Maria” din Oradea pe scena Casei de Cultură din Suceava pare să propună teatrul ca soluţie împotriva revenirii la haosul care se întrezăreşte deja la orizont: teatrul dada, antidotul ideologiei omniprezente.

PAUL ULANOVSCHI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: