Un paradis devastat

O undă deceptivă, eliberând, printr-o gesticulaţie stilizată, vocea inimii, scaldă acest impozant volum (Paradisul furat), semnat de Bogdan Galanton-Moroşan, impresionând volumetric (la o primă ochire), crescut, sub pecete elegiacă, dintr-un obsesiv şi fertil nucleu erotic. E chiar o performanţă să invoci repetitiv, suferitor, din unghiuri proaspete, o idee-obsesie: absenţa (ei), lăsând în urmă un Paradis jefuit! Romantic incurabil, autorul-poet până în vârful unghiilor – deplânge, într-o poetică personală, cumva defazată (dacă ţinem cont doar de mareele modei), această despărţire, iscând frământări fără istov, „dincolo de orice vamă” – cum ne asigură. Ea, o prezenţă luminoasă cândva, „auzită în suflet”, făcută din primăveri etc., este o amintire traumatizantă; o iubire-nălucă, trezind acum „întrebări pustii”, uitând zborul, în pofida rugilor fierbinţi (v. Foame de tine). Gustând „pâinea dragostei”, poetul – rănit, într-o lume fără EA – constată că „murim încă de vii”; că „în suflet urcă gerul” şi că „unul şi cu unul greu fac doi” (v. Ce e iubirea?). O poartă în minte, desigur; era „singura dorinţă de pe listă”, împărţind la doi, cu sufletul înrourat, „bucăţile de adevăr”. Acum, o urmă fierbinte, provocând întrebări chinuitoare: „mai merităm întregul înapoi?”

Încercând a ieşi din această iubire-boală, preschimbând iubirea în tăciuni, poetul sună retragerea întremătoare: va fugi în munţi, aşteptând ninsori nebune, însoţit de „lupii din adâncuri”; sau, asaltat (bacovian) de „toamne ude”, va contempla zbaterea mării, descoperind că „e greu să zbori cu aripi bandajate”. Mai cu seamă că ne mişcăm într-o lume „fără ţinte”, golită de vise, vidată de sacru; o lume bizară, grăbită, mercantilă, fără poezie, în care „suntem puţin, dorim puţin”. O lume în care „minciuna-i leac şi adevărul doare”. Aşa fiind, nu miră puseele pamfletare, puţine, biciuind realităţile din raiul democratic, cerşind Istoriei un rost (v. Până la moarte). Sau, dimpotrivă, idilizând figura ţăranului român, înştiinţându-ne că, din palmele-i adânci, „se nasc fântâni” (splendid spus!).

Absenţa Ei, „adunând pustietăţi”, e terorizantă, însă. Ea, „cel mai frumos cuvânt”, e departe şi cei doi foşti iubiţi (doi străini) sunt separaţi de „lumi imense”. Totuşi, doar ea „îi curge prin vene” într-un timp gol şi într-o „viaţă năruită”; „ea e oricând pierdutul Paradis” (v. E ca un vis) şi, „ascuns în umbre”, „îmbătrânit de dor”, purtând ecoul vorbelor durute, poetul cheamă izbăvirea, uitarea vindecătoare. Fiindcă iubirea, „o veşnică minciună”, aşteaptă un semn. Cu un (prea) vizibil accent păunescian, el declamă: „Sunt oameni ce speră că încă se poate” (v. Timpuri ciudate). Deşi „nici tu nu eşti, nici eu nu sunt” – o concluzie-lespede, căzând peste o poveste neterminată: „Nu-i nimeni să te ştie aşa cum te ştiu eu, / Căci tu respiri prin mine, iar eu îţi curg prin trup, / Înmănunchiaţi de toamna ce se trezeşte greu / Şi cere jertfă inimi în colţii ei de lup.” (v. Copacul absurd).

Salvarea jinduită vine prin poezie. „Viaţa e poezie”, crede neclintit poetul (v. Despre ea), împlinind cifra doi, alintând roiul cuvintelor nespuse. Bineînţeles, o poezie „despre mori de vânt”, aparţinând unui „suprem nebun”, care – asaltat, în nopţi stinghere, de „fluturii iubirii” – descoperă trădarea şi iarna „sădită” între foştii iubiţi. Cândva, ea oprea timpul, născând foc „în oase şi în minte”; doar cu ea se simţea viu (v. Orbi), arzând, aflându-şi rostul. Acum poezia e un refugiu, un exerciţiu exorcizant, adunând foi înnegrite, tăinuite, depuse în închisoarea sertarului. Clamând, totuşi, dreptul de a iubi: „Nu e ciudat că-ncepem să-nvăţăm / Şi că începem tainic să iubim / Abia când e târziu şi regretăm, / Abia când suntem gata să murim?” (v. Când e târziu). Da, „dragostea se poate” (iarăşi un ecou păunescian), dar n-ar mai vrea regretelor să le dea vamă. Însetat („de tine parcă veşnic mi-este sete”), poetul, trecut prin calvarul unei iubiri furate, vrea „pace şi lumine”, încropind lumea din cuvinte. Şi cere o dezlegare, ispitit de rostul (şansa) altui început: „şi vreau acum să mă dezlegi, / Ca să pot merge mai departe” (v. Dezleagă-mă). „Vindecat de despărţire”, încrezător că „ne-om revedea Apoi” (v. Regatul Cerului), el nu se poate scutura de povara amintirilor. Jefuit de furi, chemând timpul pocăinţei, constatând că „îmbătrânim devreme şi ciudat”, ştie că doar iertarea – cum citim în poezia titulară – ne aduce pacea sufletului: „Căci doar iertând vom mai găsi iertare, / Acum când mult nici nu mai e să fie” (v. Paradisul furat). Cu „aripi noi”, reîntorcându-se la viaţă („miroase a viaţă”), el anunţă renaşterea; izgonit din pierdutul Paradis, el rescrie viitorul. Adică, o viaţă dreaptă, cuvântul bun, vrând să pună în oameni lumină (v. Rugăciune). Şi „pacea iubirii să-nflorească”…

Iată, în rezumat, mesajul unui poet născut din suferinţă, care, „cu vise în buzunar”, îşi rescrie calvarul, încercând să trăiască frumos. Şi care mai crede în zbor, încredinţând foii albe gândurile sale obsesive (inevitabil repetitive), eliberându-se astfel, orbitând cu har în jurul unei teme care, dintotdeauna, ne face viaţa frumoasă: iubirea. Îi semnalăm cu bucurie prezenţa, chiar dacă „reţeta” sa romanţioasă nu rimează cu trend-ul epocii, în glaciaţiune lirică, într-o societate, vai, „dezvrăjită”. În oaza lirică a Bucovinei a mai apărut un poet…