Probabil că dacă aş fi auzit fetiţa plângând alintat printre rafturi nu aş fi fost atât de atentă, mi-aş fi zis că e doar un alt copil căruia părinţii nu-i permit atâtea dulciuri câte şi-ar dori el. Însă glasul sonor, dur al bărbatului s-a auzit cu claritate şi mi-a atras atenţia: „Ia vezi, când ţi-oi da două la fund… Taci din gură, nu-nţelegi, acuma te pocnesc…”. Ochi încruntaţi, deasupra mustăţii stufoase, privind crunt asupra unui copil de doi ani. Dar fetiţa nu a înţeles, s-a repezit în braţele mamei, mult mai tinere, şi şi-a continuat plânsul, de data asta speriat. Ce i-a spus aceasta nervosului părinte nu ştiu, nici ce i-a răspuns el, pe acelaşi ton ameninţător, cert e că mama a luat fetiţa în braţe şi s-a îndepărtat, cu ochii plecaţi.
Privirea aia, tristă şi cumva încurcată, pe care i-am surprins-o când m-a depăşit, încă mă doare. Şi plânsul fetiţei, care şi-a şters o lacrimă alintată cu alta, de spaimă, încă îmi răsună în urechi.
Acum să mă iertaţi, dar la asta s-a dus gândul meu, privindu-i: dacă asta-i familia tradiţională, atunci prefer una netradiţională. Aia în care părintele, în momentul în care nu-şi permite să-i cumpere copilului ceva, îi explică, pe limba lui, să înţeleagă acesta de ce nu e posibil, nu îl ameninţă cu bătaia. Aia în care soţia nu e un executant umil, ci un partener în toate. Aia în care deţinătorul de portmoneu nu se foloseşte de această calitate pentru a-şi proclama superioritatea în cuplu.
Tradiţia, dincolo de lozinci şi afirmaţii sforăitoare, să ne fie suport, nu piatră de moară.
Comentarii