Mircea

„Băieţi buni!”, i-a caracterizat cineva pe fraţii Băncescu, rămaşi ciopor multă vreme în preajma părinţilor. Dragoş a şi fost poreclit Mamucă, supranume valabil, probabil, şi pentru Mircea – care s-a căsătorit târziu, dar şi pentru Tavi, cel mai mare dintre fraţi, şi pentru Cornel cel mai mic. Băieţi buni şi în sensul de bine crescuţi, chiar dacă Mamucă se lăuda că făcuse parte din „banda de la lac”, în care se aflau mulţi „băieţi buni”. Avea Rădăuţiul la vremea aceea, şi mai din vreme, asemenea echipe, de cea din parcul central din zona cinematografului amintindu-şi undeva şi Lorin Vasilovici. O întâmplare a făcut să am de-a face cu una de pe Grânelor, trebuind neapărat să fiu adoptat de cei „de la lac” ca să am protecţie. Se încingeau adesea bătăi crâncene între aceste „legiuni” de tineri fremătători. Ţinte deveneau adesea nou-veniţii, Rădăuţiul asimilând câteva zeci de ani numeroşi nelocalnici, mai ales din satele din jur. Mulţi nemţi şi evrei plecaseră, iar noile întreprinderi înghiţeau mii de muncitori.

Bănceştii era deci băştinaşi. Vădeau rădăuţenii get-beget o anume superioritate, cel mai adesea bine disimulată, imposibil însă de nesesizat. Era nevoie câteodată de protecţia unui asemenea băştinaş, pentru a potoli zelul urban al celor mai prost crescuţi.

Mircea Băncescu a fost cel care, până a „deveni” rădăuţean, mi-a asigurat adesea spatele. Avea autoritatea conferită de obârşie, dar şi de rolul său determinant în construirea şi înfiinţarea cunoscutei formaţii de muzică uşoară „Nordic ’68”, cea mai bună dintre cele care au fiinţat în Bucovina. Ţăndărică însuşi a bătut în tobele acesteia.

Mircea era „clăpar”, iar Mamucă cânta la chitară bas. La una dintre repetiţii am încasat în public o lecţie de modestie. Mă lăudam cu formaţia institutului pe care tocmai îl absolvisem, cu un toboşar pe cale de a deveni celebru: Cornel Stroe. „Ne batem pe scenă?” a contrat Mircea, cel ce-şi situase deja formaţia pe primul loc la „Cântarea României”. Căci aia era „cântarea” cea mare a vremii, cea care îţi conferea notorietate, chiar şi la muzică uşoară (rock, de fapt).

Roiau fetele (vezi, asta se ţine minte de câte unul care, ce n-ar fi dat…) în jurul Băncescului, până una l-a făcut, târziu, bărbat la casa lui. A apărut repede Bozo (de la englezescul boss), bărbat în puterea vârstei astăzi, dar cu care, kinder fiind, am călărit toate birourile Casei de Cultură, într-o nesfârşită joacă… Bineînţeles, când nu era de faţă adevăratul şef, directorul Gavril Crăciun.

Dar repetiţiile cele multe Mircea le făcea cu taraful Casei de Cultură, parte a ansamblului de cântece şi dansuri al acesteia. Toţi membrii tarafului erau amatori şi era ceva muncă până instrumentiştii deveneau orchestră. Mircea se enerva greu, armonia creându-se din înţelegere şi răbdare, nu din autoritate. De altfel, Mircea nici nu avea studii muzicale, ci doar o extraordinară ureche, mereu apreciat de Traian Bodnar, profesorul de muzică al Liceului „Hurmuzachi”, apropiat Casei de Cultură.

Era Mircea un coleg săritor şi afabil şi un prieten în care îţi puteai investi încrederea.

Perioada rădăuţeană a existenţei mele a fost arătura de toamnă pe un ogor nearat cum trebuie până atunci. Mircea Băncescu este unul dintre semănători, lui datorându-i-se parte din roadele culese mai târziu. Sunt oameni în preajma cărora ai trăit, timpul dovedindu-ţi ulterior că această coexistenţă a lăsat urme. Unele – inconfundabile şi de neşters.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: