Geo Nichita – cartea vieţii, la final…

 

Dacă pentru Geo Nichita, profesor, publicist şi poet, ultima filă din cartea vieţii nu s-ar fi încheiat vineri, 24 februarie a.c., am fi avut bucuria ca la data de 18 august să-l sărbătorim la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani. Însă, cum treaba asta o hotărăşte doar Dumnezeu, duminică, 26 februarie a.c., pe o vreme cu soare, dar cu un vântişor cam rece, a trebuit să-l conducem pe ultimul drum…

Alături de familia îndurerată au fost rude, prieteni, foşti colegi de serviciu, foşti elevi, dar şi alte persoane care l-au cunoscut şi au dorit să-i aducă un ultim omagiu. Poate că numărul celor care ar fi putut participa la înmormântarea lui Geo Nichita ar fi fost mult mai mare, dacă aceasta nu s-ar fi suprapus cu două manifestări importante, programate pentru ziua de duminică, 26 februarie a.c.: „Ion Irimescu – 114 ani de la naştere”, la Sala „Pictor Aurel Băeşu”, ora 12.30, şi vernisajul expoziţiei „Triada – Neamţu” la Galeriile de Artă „Ion Irimescu”, ora 13.30.

Înclin să cred că acesta a fost principalul motiv şi nu altul. Sper să nu greşesc, dar nu am văzut să participe cineva din partea autorităţilor locale la slujba de înmormântare a celui căruia, în anul 2007, i-a fost acordat titlul „Cetăţean de Onoare al Municipiului Fălticeni”.

Totuşi, am apreciat faptul că, înainte de a se intra în programul legat de aniversarea a 114 ani de la naşterea maestrului Ion Irimescu, în semn de respect, dl primar Cătălin Gheorghe Coman i-a informat pe cei prezenţi despre trecerea la cele veşnice a lui Geo Nichita, prilej cu care s-a ţinut un moment de reculegere.

Cu toate că aş fi vrut să particip cap-coadă la programul manifestărilor arătate mai sus, m-am gândit că trebuie să renunţ la una, respectiv la vernisajul expoziţiei „Triada – Neamţu”, pentru a putea merge să-l conduc pe ultimul drum pe Geo Nichita. Trebuia să fac astfel pentru cel care mi-a fost un bun prieten şi sfătuitor întru ale scrisului încă din anul 1980, la scurt timp după ce, în decembrie 1979, m-am mutat definitiv în Fălticeni.

Spre lauda lor, s-au alăturat iniţiativei mele şi câţiva prieteni: Vasile Moroşanu, Vasile Domnica, Costică Varganici şi Nicolae Timişan. Astfel, la încheierea primei părţi a programului manifestărilor, am părăsit sala încetişor şi am plecat împreună spre capela din cimitirului nou al Parohiei „Adormirea Maicii Domnului”, lângă Biserica Fălticenii Vechi, unde se afla depus trupul neînsufleţit al lui Geo Nichita.

Slujba de înmormântare a început la ora 14.30, fiind oficiată de preoţii parohi Adrian Brădăţanu, de la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Fălticeni şi Bogdan Brădăţanu, de la Parohia Pâraie, Mălini.

La finalul slujbei, părintele Adrian Brădăţanu a ţinut o frumoasă cuvântare, plină de înţelesuri, în care a spus vorbe elogioase la adresa lui Geo Nichita. După care a urmat subsemnatul, cu o alocuţiune referitoare la viaţa şi activitatea acestuia.

Desigur, despre omul Geo Nichita se pot spune multe cuvinte frumoase, pentru că a avut o viaţă plină de realizări atât în domeniul profesional, cât şi pe tărâm literar. Dar, în condiţiile date, mă refer doar la o prezentare succintă, în concordanţă cu cele prezentate în fişa biobibliografică de pe ultima copertă a plachetei „Istoria omenirii în versuri”, apărută în anul 2010, la Editura „Mila Creştină” Fălticeni.

Aşadar, reamintim că Geo Nichita, Gheorghe în actul de naştere, s-a născut în ziua de 18 august 1927, în Fălticeni, din părinţi destoinici. Tatăl, Nichita Constantin, a fost subofiţer de administraţie la Regimentul de infanterie din Fălticeni, iar mama, Ana, casnică.

După cei şapte ani petrecuţi în libertatea fragedei copilării, pentru Geo Nichita etapele vieţii s-au derulat astfel: şcoala primară, la Şcoala mixtă nr. 5 din Oprişeni (1934-1939); Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1939-1947); Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1947-1951); profesor de istorie la Şcoala Generală din Ilişeşti, judeţul Suceava (1951-1952); profesor la Şcoala Generală din Rădăşeni (1952-1953); din anul 1953 şi până în anul 1989, când s-a pensionat, a fost profesor de istorie la Liceul Nr. 2 din Fălticeni (fostul Liceu de Fete „Principesa Elena” până în anul 1954).

Între anii 1960-1962, pe vremea când era director la Liceul Nr. 2 Fălticeni, sub conducerea sa s-a construit noul local al liceului, astăzi Colegiul Tehnic „Mihai Băcescu” din Fălticeni.

Pe 12 iunie 1954, s-a căsătorit cu tânăra Zoe Iancu din Bucureşti, învăţătoare, care i-a născut pe fiul Daniel, în prezent inginer constructor.

Pe tărâm literar, Geo Nichita îşi face debutul în anul 1944, publicând, în revista „Zorile Romanaţilor”, poezia „Linişte”, pe care o semnează cu pseudonimul G. Mugur.

De-a lungul vieţii a publicat versuri şi articole diverse în mai multe reviste şi ziare: „Perpetuum comic” (Bucureşti), „Opinia fălticeneană”, „Interferenţe”, „Urzica”, „Cronica” şi „Convorbiri literare”, „Zori noi”, iar apoi „Crai nou”. După 1989 a publicat următoarele cărţi: „Versuri” (1994); „Însemnări falticenene”, lucrare cu caracter monografic (1997); „Cronică rimată”, versuri (1999); „Cântare Sfântă”, versuri (2000); „Sfinţenie şi veşnicie”, versuri (2008), unde, în cele 500 de pagini, a versificat sinaxarul zilelor de peste an; „Nobel în catren”, versuri, şi placheta „Istoria omenirii în versuri” (ambele fiind publicate în 2010).

Având aplecare spre activitatea scriitoricească, Geo Nichita, împreună cu profesorii Gheorghe Miserciu, Nicu Sturzu, Dan Dascălu, Viorel (Dorel) Popescu şi alţii au înfiinţat revista „Opinia fălticeneană”, în care a publicat frecvent versuri şi proză; deosebit de interesantă şi atractivă a fost rubrica sa „Străzi şi oameni de seamă din Fălticeni”.

În anul 1989 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, apoi membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.

Chiar dacă în ultimii ani nu a mai publicat cărţi, principala cauză fiind lipsa resurselor financiare, din câte ştiu, Geo Nichita a scris mereu, iar în urma lui au rămas desigur multe pagini în manuscris; va trebui ca ele să fie scoase la lumină mai devreme sau mai târziu. Este de înţeles că pentru a se întâmpla lucrul acesta trebuie să fie rezolvate două chestiuni: cineva care să aibă iniţiativa şi cineva care să asigure resursele financiare pentru editarea cărţilor. Deşi pare o treabă nu foarte uşoară, sper ca aceasta să se întâmple într-un viitor nu prea îndepărtat; pentru că merită!

Oricum, pentru fălticeneni şi nu numai, profesorul, publicistul şi poetul Geo Nichita, prin tot ceea ce a făcut de-a lungul vieţii sale atât în domeniul profesional, cât şi în cel cultural, va rămâne omul cu o înaltă ţinută morală, de o modestie deosebită, căruia merită cu prisosinţă să-i cinstim memoria.

 ALEXA PAŞCU