Se întâmplă uneori ca din cuvinte să răzbată un parfum neobişnuit. Când scriu, cuvintele mele parcă ar răspândi un parfum de zambile. După ce s-a terminat războiul, bunicul a început să muncească prin sat cu ziua. Dar muncea în felul lui cu mândrie. Mergea în pădurea Bârnovei cu caii şi mai aducea lemne pentru săteni. De unde până unde, în spatele casei avea o grădină cu zambile, cum nu mai văzuseră oamenii locului. Vorbea cu ele şi le mai povestea de ruşi sau de nemţi. Bunica îşi mai ieşea din fire, văzându-l acolo boscorodind vrute şi nevrute. Mai ales că nu înţelegea nici ea cum apăruseră acolo florile, ca nişte nestemate. „Vasile, du-te la pădure! Lasă florile!” striga, sprijinindu-se într-un băţ. Bunica umbla de tânără cu un soi de baston. Zicea că e ruşine să vrei să fii tânăr, după ce atâţia au murit în război. Bunicul a cules zambilele, ca şi cum şi-ar fi mângâiat copiii şi a plecat cu caii să vândă florile în piaţa Nicolina. S-a întors noaptea, bucuros nevoie mare. Mama păşea prin grădină încălţată în cizme de cauciuc, târând după ea cei şapte fraţi mai mici. Avea să împlinească 16 ani peste câteva luni. Bunicul a chemat-o dis-de-dimineaţă şi i-a spus:
„Ileană, este în sat la Pietrărie un om pe care îl cheamă Niţoi. Cântă în strană la Mănăstirea Bârnova. E cam bolnav şi muierea i-o murit când erau copiii mici. Are un băiat mai mare. Cu acela ai să te măriţi!” Mama s-a ascuns în grădină şi „nu mă da tată, nu mă da!”. Degeaba. „De ce tataie? De ce? Ai spus că mă dai la şcoală!”, plângea mama. „Taci, Ileană, omul acela e bun. De la tat-su mi se trage răsadul de zambile!” Bunica iubea mărgelele. Avea o adevărată slăbiciune pentru perlele pe care le primise cândva de la o evreică din oraş. Îşi lua mărgelele, opincile, coşul din paie şi pleca pe jos, dinspre Bârnova tocmai spre cumpăna Socolei. Când umbla în coteţul porcilor, bunica îşi ţinea cu o mână mărgelele şi cu cealaltă dădea de mâncare animalelor pline de noroi. Însă întotdeauna şorţul ei rămânea alb. Când ieşea la poartă, îşi aranja mărgelele, părul, baticul, fără să se privească în oglindă. Bunica nu avea oglindă. Avea însă o vorbă pe care o ştia tot satul. „Femeia zoioasă e pacoste pe capul bărbatului.” Înainte de a turna laptele în cana curată ca lacrima zicea: „Sunt calică, dar nu mă dau, am fudulia mea”. Nu a avut decât o dorinţă. „Când oi muri, să mă îngropaţi cu mărgele!” (Fragment din cartea în curs de apariţie „Când tata avea tată”.)
Comentarii