Despre secretul comportării frumoase

Nu mă învăţ minte. Îi caut ochii, atunci când o zăresc, o ţintesc cu privirea şi-mi pregătesc gura de zâmbet şi de vorbe calde. Ea trece şi eu rămân cu zâmbetul suspendat. Şi cu gândul la bunica ei.

Inutile erau protestele mele, aceasta mi se adresa, de fiecare dată când ne întâlneam, cu „Săru’ mâna”. Degeaba îi explicam eu ce şi cum e cu diferenţa de vârstă dintre noi, o ţinea pe-a ei, nu conta că nu aveam atâţia ani cât jumătate din vechimea ei în muncă. De la o vreme, şi eu îi spuneam pe numele mic şi mă adresam familiar, dar o făceam de drag, pentru că ajunsese să-mi fie dragă. Multă lume o îndrăgea, bănuiesc. Ştia, între altele, să ceară cu demnitate şi fără să te „perie”. Şi la mine avea un interes, că-i dădeam pe caiet (vorbesc prostii, domnilor de la Fisc), la vremea când cochetam cu negustoria. Chiar sume mari, aveam încredere, pentru că întotdeauna, în zi de pensie, venea şi-şi plătea datoria, chiar dacă-i mai rămâneau doi lei din ea. Se împrumuta din nou, până la următoarea pensie şi tot aşa. „Doamna Mirela, cu sânge mi-am crescut fetele”, mi-a spus cândva. „Toata viaţa am donat, mergem la centru mai des decât trebuia, dar aveam nevoie de bonurile alea, banii erau tare puţini. Veneam de acolo, apucam găleata şi mătura şi-mi vedeam de treabă”. Vă închipuiţi ce efect au avut asupra mea spusele sale, mie, căreia mi-e frică de ac şi de sânge? Nu se putea să n-o placi, aşa mică, firavă şi ştirbă cum era.

O admiram, mai ales pentru felul în care avea grijă de nepoate (mama lor lucra în străinătate), erau cuminţi, îngrijite, politicoase. Aia mică (mai avea una, mai puţin dornică să comunice, până şi cu mine!) o însoţea la magazin, până ne-am împrietenit şi apoi apărea singură, cu lista, cu faţa zâmbitoare, pentru care primea în plus şi ceva dulciuri, că deh, mamă eram şi eu.

O vreme, după ce-am închis magazinul, fetele m-au mai salutat, mai ales mezina. Întâi a fost un salut drăgălaş, apoi, pe măsură ce a devenit domnişoară şi hainele au început a cădea altfel pe ea, a devenit rezervat, până nu a mai fost deloc. Bunica s-a dus, probabil, într-un loc unde nu mai e nevoie să doneze sânge. Nu e o problemă faptul că nu simte nevoia să mă onoreze cu un salut. Eu, dacă am făcut un bine, nu a fost pentru răsplată, dar sunt dezamăgită că bunica, care deţinea secretul comportării frumoase, nu i l-a împărtăşit.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. l-am cetit … nu m-a adormit …

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: