De la o anumită vârstă, moartea devine o realitate cu care începi să te împaci. Iar întâmplarea că unul sau altul dintre cunoscuţi este îmbarcat pe luntrea cu care Ea ne trece dincolo este, desigur, dureroasă, dar şi de înţeles, în firea lucrurilor. S-a diminuat energia vitală care alimenta revolta împotriva morţii unuia sau altuia. Vei urma şi tu, cu siguranţă.
De aceea nu revoltă, ci mai degrabă uimire provoacă plecarea pe drumul fără întoarcere a scriitorului Vasile Andru. Pentru cel care scrie aceste rânduri, bineînţeles. Care i-a fost elev şi student.
Profesorul de franceză Vasile Andrucovici era un personaj special. Cam la fel cum fusese Emil Ursu, profesor de latină: doi tineri absolvenţi a căror primă lecţie învăţată la venirea la catedrele pe care fuseseră repartizaţi la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava a fost aceea de a adopta asprimea didactică specifică dascălilor vechi ai renumitului liceu. Amândoi erau extrem de zgârciţi cu notele, atitudine până la urmă firească, pentru că a fi „de zece” la latină sau franceză era o chestiune care depindea în exclusivitate de aprecierea celor doi tineri profesori.
O fi existat vreo umbră de simpatie a profesorului Andruhovici pentru elevul său care scrie aceste rânduri? Poate că da şi iată o posibilă dovadă. Ni se aduc tezele la franceză; era ultimul trimestru al clasei a XI-a. Avea profesorul obiceiul să comenteze tezele luându-le în ordinea inversă a notelor obţinute. Teze de 3, de 4, de 5, de 6, de 7… Cam de 7 o consideram şi pe a mea, dar nu m-am regăsit în acest lot. În sfârşit, se opreşte la ultima teză, a mea. Comentează cu necruţare greşelile, dar laudă modul în care am construit textul. Şi încheie cu veselia sa specifică: ai nota 8 plus. Nota o trecem în catalog, plusul este pentru orgoliul tău…
Atât. Profesor fiind, la rându-mi, sunt convins acum că şi de mi-ar fi dat zece, plusul acela a fost adevărata notă…
Comentarii