Despre Împărăţia mea

Cândva, am avut Împărăţia mea, să ştiţi.

Cu un halat albastru pe post de mantie regală şi cu şapcă în vârful capului, în loc de coroană, tatăl meu era împăratul, iar eu, cum altfel, eram prinţesa moştenitoare. Împărăţia era mare-mare şi frumoasă, plină de flori, îngrijite de o mulţime de curteni, care erau foarte atenţi cu prinţesa peste măsură de zburdalnică. Doamne, zburdalnică mai era, mi-a confirmat, recent, un curtean care m-a recunoscut doar când i-am spus cine e tatăl meu… Prinţesa prezida mesele fastuoase de la curte şi era prima care i se oferea minunăţia aia de mămăligă („spălată”, îi spunea ea, neştiind să-şi explice de ce e aurie, şi nu galben-gri, cum era cea de la bunici). Se vede treaba că prinţesele nu puteau mânca orice mămăligă.

Straturi lungi de garoafe, frezii, cale, gerbera, toate erau ale prinţesei care avea, acasă, şi o minunăţie în ghiveci cum nu avea multă lume, o plantă care se strângea când o atingeai, pudica mimoză. Cine mai era ca ea?

Împărăţia se întindea până hăt-departe, către lacul fermecat, în mijlocul căruia se afla o insuliţă la care prinţesa ajungea făcând echilibristică pe puntea îngustă şi legănândă. Când ajungea ea acolo şi scăpa cu bine de atacul peştilor uriaşi ce se aflau în lac (văzuse ea odată cum împăratul s-a luat la trântă cu unul dintre ei şi cum solzii lui uriaşi au lucit în soare), să ştiţi că nu era prinţesă mai fericită pe lume.

De două-trei ori pe vară prinţesa moştenitoare merge să-şi viziteze Împărăţia. De pe strada Universităţii urcă puţin, până îi apare în faţă micuţa clădire (doamne, de ce o fi atât de mică?) în care s-a minunat prima dată de mămăliguţa „spălată”. Palatul luceşte la fel de puternic în soare (s-a micşorat şi el) şi, din afara gardului, curtea e greu de recunoscut. Cândva o să-şi ia inima în dinţi şi o să ceară voie să intre, poate peştii uriaşi din lac o să-i dea voie să păşească şi pe insula fermecată.

Florile, ce cad răpuse de toamnă, pe margini de trotuar, din Împărăţia mea sunt, să ştiţi.

Împăratul are acum un regat mic, pe care îl conduce după puterile lui tot mai puţine, şi o grădină, în care acum cresc nu flori, ci roşii, spre bucuria multor vecini.21