„Labirintul. Din cronica unei vieţi obişnuite“ (Suceava, 2016), debutează cu Un gând şi cu Nedumeriri, care ţin loc de Introducere şi constituie „o mărturisire” spontană, personală, originală despre cartea sa, care evită clişeul clasic al structurării şi ierarhizării ideilor, faptelor, evenimentelor şi comentariilor sale pe capitole şi subcapitole – dar urmând tratarea firească, fluidă, logică, cronologică, orânduită tematic şi selectiv, în 41 de secvenţe, la care adaugă o Addenda cu trei „izvoare ale neliniştii”, spre a sugera contextul complicat în care s-a derulat viaţa într-un climat extern, pornit şi zorit spre globalizare sau, cum vor zice unii, cei puţini şi mari, să-i înghită şi să-i aducă la sapă de lemn pe cei mulţi şi majoritari de pe Terra. Tomiţă îşi încheie călătoria prin labirint nu oricum, ci surprinzător şi odihnitor, prin câteva sugestive „file de album”, adică imagini cuprinzând: membri ai familiei, înalţi demnitari de Stat, pe care i-a condus şi ghidat prin judeţ, statui ce s-au lucrat în zilele lui şi pe care le-a comandat şi instalat în diverse localităţi din sudul Bucovinei, colegi, cunoscuţi, prieteni, şefi şi subordonaţi, unii dintre ei consideraţi „Oameni de neuitat”, cu care a colaborat.
Gândul-călăuză care l-a inspirat şi animat de-a lungul scrierii cărţii sale ni l-a încrustat pe coperta a IV-a: lucrarea de faţă – zice Tomiţă – „nu este un perpetuum memorial, ci unul secvenţial. Amintiri. Întâmplări. Trăiri. Simţiri. Evocări. Fapte” – în care el s-a implicat şi a realizat ceva „în pofida multor dificultăţi trăite, depăşite cu greu sau dispreţuite de nişte nimeni”. Explicându-şi şi autoevaluându-şi demersul întreprins, Tomiţă ne atrage atenţia că „partea cea mai valoroasă pe care o atribui eu acestei cărţi este aceea că în derularea memorialistică pe care am reuşit s-o realizez în secvenţe se găsesc numite, uneori repetat, foarte multe nume de suceveni şi nu nu-mai, dintre care unii geniali, cu care am lucrat, cu care am venit în contact. Într-o astfel de explicaţie stă, de fapt, cheia înţelegerii Omului şi cărţii lui Tomiţă.
Secvenţele cărţii sale sunt intitulate laconic: Nedumeriri, Duminica norocului (cea în care s-a născut, la 12 februarie 1939, când i s-a prorocit că „cel născut într-o zi de duminică va fi un copil cu mult noroc în viaţă”). Alte titluri sunt Castelul Stânca Rosnovanu, Povestiri din Basarabia, Refugiul, Viaţa printre ruine, Părinţii, Bunicii, La şcoală, La Sighişoara, La Iaşi, La Cluj, În Munţii Apuseni, Soldat în Bucureşti, La Piatra Neamţ, Student la Filosofie. Din Refugiu – avea doar 6 ani – reţine că sătenii lui s-au retras undeva, prin fundul judeţului Vaslui; şi dintr-o imagine din sat şi dintr-o proclamaţie a şefului de stat, Ion Antonescu, Tomiţă mai reţine că „pe tot timpul războiului femeile au fost acelea care au ţinut România în viaţă”; la aceasta – apreciază Tomiţă – a contribuit şi o proclamaţie a lui Antonescu, acesta se adresa „Către femei, bătrâni şi copii” astfel: „Plugari! Ţara a suferit încercări grele. Am pierdut pământuri rodnice. Rodul de anul trecut a fost mic. Ţara cere muncă pentru a-şi alina rănile. Semănaţi ogoarele cu orice jertfă! Împrumutaţi şi ajutaţi-vă între voi! Hrana ţării vine de la voi!”…
Când s-a întors în sat, a început „Viaţa printre ruine” şi a constatat: „a murit aproape jumătate din populaţia din sat”. Tata i-a dat un sfat, pe care nu l-a uitat: „Să nu urăşti pe nimeni” că „ura – zicea tatăl său – te macină în primul rând pe tine!”. Când avea 5 anişori şi trecea pe 6, un unchi i-a făcut rost de „o tăbliţă de gresie liniată; m-a învăţat alfabetul şi, încet, încet, să citesc cu litere mari, de tipar, şi să număr”. În primele clase primare din sat, domnul Ionescu, învăţătorul, i-a dat şi el un sfat: „Când eşti singur, citeşte! Când eşti trist, citeşte! Chiar şi când eşti bolnăvior, citeşte! În acest fel o să-ţi construieşti o lume a ta, din care vei învăţa multe lucruri bune şi utile pentru tot restul vieţii!”. După şcoala primară în sat, fratele mamei, ofiţer, l-a luat şi l-a înscris în clasa a V-a, la Sighişoara. Apoi, în 1951, când acest ofiţer s-a reîntors la Iaşi, l-a înscris la Liceul internat „Costache Negruzzi” din Iaşi, unde a rămas şi a parcurs clasele VI-IX. Când ofiţerul, fratele mamei, a fost trecut în rezervă şi s-a calificat lăcătuş mecanic, l-a luat şi pe Tomiţă la Cluj, unde a amânat câtva timp liceul şi a lucrat ca ajutor de mecanic al acestuia. În 1958 şi-a dat examenul de maturitate şi a încercat la Facultatea de Psihologie. Locurile erau repartizate pe categorii sociale – 50% pentru muncitori, 30% fii de ţărani, 10% fii de intelectuali, 10% – alţii, unde a fost încadrat şi catalogat arbitrar şi el, deşi era fiu de ţăran. A „picat” sau, în limbajul epocii, a „reuşit fără loc”. A găsit însă un post de suplinitor şi s-a încadrat ca învăţător necalificat în satul Gemenea, lângă Lupşa. Aici – scrie el – „am trăit dumnezeieşte, în aerul curat şi înconjurat tot timpul de oameni de treabă”, de la care a învăţat „să se mulţumească cu puţin”. Serviciul militar l-a făcut în Capitală. Când s-a lăsat la vatră s-a angajat iarăşi la o şcoală din Dobreni – Neamţ, unde şi-a făcut „dosar” prin Sfatul Popular Neamţ şi prin Fabrica de Fire şi Fibre Sintetice, prin care i s-a acordat o bursă, încât a candidat şi reuşit la Filosofie, la Iaşi, devenind student.
În toate locurile pe unde-a umblat a aflat „Oameni de neuitat”, de la care a învăţat. Începând cu cei doi bătrâni înţelepţi din sat, bunicul matern şi cel patern, cu părinţii, cu dascălii din şcolile pe care le-a urmat la el în sat, la Sighişoara, la Cluj, la Iaşi, ca şi prin locurile unde paşii l-au purtat ulterior, continuând cu şefii şi subalternii de la locurile de muncă, înşirate de noi, anterior. Astfel, între alţi oameni de neuitat, Tomiţă a menţionat pe profesorul de limba română, Pop, de la Cluj, care i-a recomandat cum să înlocuiască cititul haotic cu cititul ordonat, subordonat unui ţel şi bazat pe criterii valorice. La Iaşi, în studenţie, vestitul pedagog Ştefan Bârsănescu i-a repetat şi explicat zicala despre „teoria celor patru sferturi”, care circula în perioada interbelică la Sorbona: „dacă vrei să fii specialist bun într-un domeniu, atunci citeşte un sfert din ce s-a scris bun în acel domeniu; reţine măcar un sfert; înţelege un sfert din ce ai reţinut; aplică în practică un sfert din ce-ai înţeles!”.
Dintre toate locurile de muncă pe unde s-a perindat şi unde a lăsat ceva din fiinţa sa, etapa cât a fost preşedinte de cultură a însemnat o culme a vieţii şi activităţii sale. Cititorul află în carte împrejurările numirii sale – Tomiţă nesfiindu-se să ne relateze că a fost propus lui Miu Dobrescu de omul de cultură ieşean Radu Negru. Programul pe care l-a prezentat şi i-a fost analizat l-a realizat într-un deceniu şi jumătate. Între 1973-1989 a înfăptuit ceea ce nu s-a sperat şi realizat nici în două veacuri din trecut. Sunt prezentate în detaliu: sistemul instituţiilor culturale, format, în vremea preşedinţiei sale, din 8 unităţi de îndrumare, coordonare şi execuţie, 8 case de cultură, 90 de cămine culturale, 98 de biblioteci orăşeneşti şi comunale, 173 de cinematografe orăşeneşti, comunale şi săteşti, cu peste 400 de salariaţi, din care peste 200 de cadre cu studii superioare şi specialişti cu studii medii de specialitate. Sunt prezentate apoi detaliat modul şi concepţia după care s-au organizat şi modernizat muzeele din Suceava – care a devenit Muzeul Naţional al Bucovinei, de grad zero; apoi, cel din Rădăuţi, ca şi reţeaua de muzee de la Fălticeni şi Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei; apoi Şcoala Populară de Artă, Ansamblul Artistic „Ciprian Porumbescu”, noi instituţii culturale. Autorul mai analizează: Arta Monumentală, Creaţia profesionistă, Restaurarea monumentelor istorice. În fruntea acelor Oameni de neuitat se află longevivul şi inegalabilul artist şi patriot Ion Irimescu; acesta, în 1982, impresionat de seriozitatea, responsabilitatea, perseverenţa, onestitatea, dragostea şi iniţiativele sale pentru artă şi cultură, a intervenit la guvern şi i s-a acordat o bursă de studii în Italia – recompensă de care nu au beneficiat mulţi până la el şi nici după. Motivându-şi propunerea, în calitatea sa de Preşedinte al Artiştilor Plastici din România şi de Artist al Poporului, maestrul scria: „Profesor de Filosofie, având o bună pregătire în toate problemele de cultură şi în special în artele plastice, tovarăşul Alexandru Toma a fost sprijinitorul, iniţiatorul şi îndrumătorul a multor acţiuni şi manifestări cultural-artistice, expoziţii de artă plastică, muzee, spectacole, concerte ce s-au desfăşurat necontenit în judeţul Suceava”… Alături de maestrul Irimescu, acad. Mihai Băcescu, directorul Muzeului „Grigore Antipa”, a răspuns solicitărilor lui Tomiţă şi l-a ajutat cu valoroase colecţii să realizeze acea unitate muzeală unică de la Fălticeni, Muzeul Apelor.
Planetariul, Laboratorul Zonal de Restaurare, Muzeul „Ciprian Porumbescu”, Teatrul Municipal Suceava, Fondurile memoriale sunt alte în-făptuiri de seamă din aceşti ani…
Conţinând mărturii istorice inedite, extrem de bogate şi exacte, fiind populată cu o bogată pleiadă de „oameni de neuitat”, cartea lui Tomiţă se încheie, totuşi, într-o notă pesimistă pentru modul în care unii epigoni de azi au ignorat ori au falsificat realităţile acelor ani şi, după 1989, autorul a asistat, dezamăgit, întristat, la modul în care ţara s-a dezindustrializat şi depopulat, iar în cele trei decenii care-au galopat s-a transformat „într-o colonie a ţărilor occidentale, bogate, iar poporul român în masa de manevră orientată exclusiv spre consum de la alţii. Trezirea din acest coşmar va dura – apreciază Tomiţă în cartea sa – în cel mai bun caz de-a lungul primei jumătăţi a secolului XXI” (p. 246-247). Şi spre a completa şi nuanţa prezentul climat, în Addenda, Tomiţă aşază trei „Izvoare ale neliniştii” sale: articolul Ocupaţia prin capital, scris de Eugen Barbu în 1991, Pactul secret Kohl-Gorbaciov, din 1991, în bună parte s-a realizat, exceptând România, care prevedea: 1) Rusia să accepte împărţirea Cehoslovaciei în cele două părţi, Cehia şi Slovacia, care în următorii 12-15 ani vor intra în sfera de influenţă a Germaniei; 2) restaurarea Ungariei în graniţele sale anterioare Tratatului de la Trianon, prin anexarea Transilvaniei – obiectiv pentru care ungurii acţionează şi cochetează avid cu Federaţia Rusă; 3) Rusia să accepte fărâmiţarea Iugoslaviei; 4) Germania să nu fie prea activă în direcţia Ucrainei şi Ţărilor Baltice, dar „pe care le va considera în cadrul sferei sale de influenţă”. Al treilea „izvor de nelinişte” este Testamentul lui Petru cel Mare, care, deşi considerat de istorici „document apocrif”, e republicat pentru însemnătatea şi mai ales actualitatea lui şi sub Federaţia Rusă.
…Să rostim în glas cu Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”.
Comentarii