Atât de tineri…

În aceste zile, când se marchează împlinirea unui veac de la intrarea României în Primul Război Mondial, act politic şi militar având consecinţe majore atunci şi pe urmă, chiar până în zilele noastre, dintre care cea mai importantă a fost cea ca – dincolo de speranţa, voinţa şi elanurile naţionale – lumea cea mare, mai ales puterile europene, să îngăduie, într-o conjunctură ce le devenea până şi lor favorabilă, o Românie mare…, aşadar în aceste zile poate că n-ar trebui să uităm că, de fapt, pentru români, pentru românii bucovineni bunăoară, Războiul cel Mare, Războiul Naţiunilor începuse cu aproximativ doi ani înainte. Prevestiri (despre care azi nici nu mai ştim a zice dacă au fost nefaste ori faste) erau încă din anii anteriori, când flăcăilor Bucovinei, deja duşi „în altă ţară”, un cuc le cânta, simbolic, spre a nu uita de pământurile lor şi de straja acestora. Un Toader Hrib din Arbore, la jumătate de veac după devenind vestit pentru jurnalul său, „băiat cu noroc”, singurul scăpat cu viaţă din compania sa după luptele din Italia, relata că despre acele evenimente n-a trebuit să-şi noteze niciun rând, deoarece erau imposibil de uitat. Iar în aceste zile, dacă ne gândim bine, e imposibil să ignorăm că, deodată cu ţara noastră, suntem încă atât de tineri, mai avem până să ne aniversăm secolul. Şi poate că încă atât de norocoşi deoarece, compensând cumva ecoul ţipetelor dinspre rănile şi-acum sângerânde ale fostelor imperii, României pare să i se îngăduie mai departe să fie „un ciot” în calea ameninţărilor la adresa Europei dinspre răsăritul european şi orientul arab.